Bucuria unui drept; profetesa mesianică laudă pe Dumnezeu; a creşte în înţelepciune: consideraţii omiletice la sărbătoarea Sfintei Familii, anul B

(RV - 27 decembrie 2008) E ziua Domnului. Duminica Sfintei Familii - Isus, Maria şi Iosif - după calendarul roman sau latin, când la Sfânta Liturghie, urmând seria lecturilor prevăzute pentru ciclul B, se citeşte pericopa evanghelică despre „prezentarea lui Isus la templu”, descrisă de evanghelistul Luca în capitolul 2.
Fixarea sărbătorii Sfintei Familii în contextul imediat al Crăciunului indică legătura strânsă dintre misterul divin al Întrupării Cuvântului şi familia umană: familia îşi are originea în însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de lumea creată, cum se spune deja „la început” în cartea Genezei.
În Evanghelie Isus o confirmă pe deplin: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”, care, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl „Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină”, a intrat în istoria oamenilor prin familie.

Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice fiinţă umană. A lucrat cu mâini omeneşti,…a iubit cu inimă omenească. Născut din Fecioara Maria, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă în toate în afară de păcat.
Dacă Cristos îl dezvăluie omului pe om în mod deplin, o face mai întâi prin familia în care a ales „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.
Ştim, de altfel că Mântuitorul a trăit cea mai mare parte a vieţii la Nazaret, în familie, fiind „supus” ca „fiu al omului” Mariei, mamei sale şi lui Iosif, tatăl său putativ.
Această „ascultare” filială este prima expresie a ascultării de Tatăl său „până la moarte” prin care a răscumpărat lumea.
Urmându-l pe Cristos „venit” în lume „ca să slujească”, Biserica înţelege că a sluji familia este una din îndatoririle sale esenţiale. În acest sens, atât omul cât şi familia constituie „calea Bisericii”.
Da, „Cuvântul s-a făcut trup” şi a venit să locuiască între noi.

Antifonul intrării la Liturghia Sfintei Familii ne prezintă scena de Crăciun: „Păstorii au venit în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle”( Lc 2,16).
Iată, tabloul prin care Biserica doreşte să onoreze astăzi toate familiile în care se oglindeşte familia lui Isus. Evident, rămâne grija de a aminti că „Cel născut din femeie” (Gal 4,4) , în creşterea sa alături de Maria şi de Iosif, este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, Liturghia propune astăzi episodul prezentării lui Isus la templu, în care ochii bătrânului Simeon şi ai noştri „văd” mântuirea pregătită de Dumnezeu pentru „toţi”, iar glasul credincioasei Ana şi al nostru proclamă venirea Răscumpărătorului pentru oraşul Ierusalim şi întreaga lume.

Familia devine astfel locul manifestării, al recunoaşterii şi primirii Celui nevăzut, spre a putea deveni „fii ai lui Dumnezeu”.
Capitolul 2 din Evanghelia după Sfântul Luca proiectează copilul născut din Maria în aşteptarea universală a mântuirii lui Dumnezeu, dar anunţă totodată că această mântuire nu se va realiza fără laceraţii şi grele suferinţe. O pagină ce aminteşte familiilor din orice timp că fiii nu sunt un bun de consum în mâinile părinţilor, dar că au ceva de realizat în folosul întregii lumi, care, într-un anume fel, îi aşteaptă şi are nevoie de ei. De aceea, familia are îndatorirea de a-i pregăti la această misiune, fapt ce comportă întotdeauna necazuri şi suferinţe.
 
1) Bucuria unui dept din Israel.
Mesia în templu. Dar să privim cu atenţie scena prezentării lui Isus la Templu. Evanghelistul Luca, asemenea unui bun regizor cinematografic, focalizează luminile şi obiectivul camerei de luat vederi asupra templului, apoi asupra bătrânului Simeon, asupra Mariei care îl ţie în braţe pe Isus şi în fine asupra profetesei Ana.

N.B. Desigur, pentru omilie trebuie optat pentru un aspect sau altul. De exemplu, de aici se poate continua tema din punctul 1) sau trece direct la punctul 2) sau 3) toate cu finalul de la semnul N.B*.
În serviciul audio, am preferat punctul 3).

Primul fascicul de lumini e concentrat asupra templului, în care familia sfântă intră la patruzeci de zile după naşterea lui Isus pentru a îndeplini riturile purificării mamei şi de răscumpărare a primului născut prescrise de legea lui Moise. Atenţia lui Luca nu este însă îndreptată spre aceste rituri, ci spre faptul că pentru prima dată în viaţa sa Isus a intrat în templu. S-ar putea crede că e fără importanţă, că o zi valorează alta, dar nu pentru evanghelist care vede în acest eveniment împlinirea profeţiei lui Malahia 3,1: „Iată…va veni îndată în templul său Domnul pe care îl căutaţi şi îngerul legământului pe care voi îl doriţi”.
Aici, în templu, îl locul cel mai sfânt al naţiunii ebraice, Dumnezeu intervine pentru a da un nou curs istoriei.
 
Un drept al Israelului. Lăsând templul în fundalul scenei, Luca restrânge lent obiectivul camerei pentru a-l încadra pe bătrânul Simeon pe care, cu un termen drag vechiului iudaism, îl defineşte „om drept şi cu frica lui Dumnezeu”.
În ce consta această dreptate? Rabinii din acea vreme asigurau că omul este drept când observă legea mozaică în care se manifestă voinţa lui Dumnezeu. Luca, în schimb, asemenea tuturor creştinilor de atunci şi din toate timpurile, este convins că omul drept este cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu primindu-l pe Trimisul său, care duce la îndeplinire învăţăturile vechilor Scripturi.

De adăugat că Israelul îl aştepta pe Mesia ca pe acela care avea să unească toate popoarele pământului în adorarea unicului Dumnezeu. Această convingere este prezentă în cuvintele bătrânului Simeon, care luându-l pe pruncul Isus în braţe. spune: „Acum eliberează pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul tău; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel” (Lc 2, 29-32).

O sabie prin sufletul Mariei. După ce l-a preamărit pe Dumnezeu pentru cele văzute, Simeon i-a binecuvântat „pe tatăl şi pe mama lui Isus” (v.33), uimiţi de eveniment, şi a zis „către Maria, mama lui Isus”. Faptul că Simeon se adresează numai Mariei, mamei lui Isus, după ce îl binecuvântase şi pe Iosif, constituie o caracteristică a lui Luca pentru a pune în evidenţă mesajul său marian.
Pentru cel de-al treilea evanghelist, Maria este un personaj singular. Nu este numai mama lui Isus, „Cristos Domnul”. Ea este şi simbolul Israelului desăvârşit care l-a generat în trupul său pe Mesia şi nu poate decât să se bucure cu el şi să sufere cu el.
De aceea, Simeon în încheierea dialogului cu Maria, îi zice: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca un semn care va stârni împotrivire, şi prin sufletul tău va trece o sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (vv.34-35).
Autorul cărţii Apocalipsului, variind imaginile, va spune apoi acelaşi adevăr: cine îi aparţine lui Cristos, asemenea Mariei, nu poate decât să trăiască bucuriile sale şi să îndure suferinţele sale. Tot restul, chiar dacă străluceşte de lumini, este nimic, sau aproape nimic.

2) O profeteasă îl laudă pe Dumnezeu.
Ana, această femeie de 84 de ani, care îl primeşte pe Isus ca Răscumpărător al lui Israel şi îl anunţă celor care, asemenea ei, îl aşteptau pe Mesia cu simplitatea inimii, a fost încărcată de evanghelistul Luca cu multe simboluri, începând de la numele pe care îl poartă: Ana, care înseamnă (Dumnezeu a folosit cu mine) har; şi ce har întâlnirea cu Mesia mântuitorul ei!
În afară de aceasta este „fiica lui Fanuel”, care înseamnă „Chipul lui Dumnezeu” (cfr Gen 32,31): este chipul pruncului văzut de ea în templu. În fine, Ana este din tribul lui Aser care înseamnă „Am avut noroc”, a fost căsătorită 7 ani iar în momentul întâlnirii cu Isus are 84 de ani. Lipseşte numărul 12, numărul triburilor lui Israel, dar este conţinut în 84, deoarece înmulţind 7 cu 12 se obţine 84.
Cu alte cuvinte, Ana nu este una dintre atâtea profetese, de care e bogată istoria lui Israel, dar este profetesa mesianică prin excelenţă, simbol al Israelului însuşi care slujea „zi şi noapte în templu în post şi rugăciune” (v.37), în aşteptarea lui Mesia răscumpărător.

Popor preoţesc. În templul, în care Mesia a intrat pentru prima dată, nu este semnalată prezenţa preoţilor sau al slujitorilor sacri, nu pentru că nu ar fi sau pentru că Luca intenţionează să creeze un precedent polemic împotriva preoţiei de la Ierusalim care îl va da la moarte pe Isus, ci pentru faptul că vrea să sublinieze funcţia sacră a laicilor în noul Alianţă.
De fapt, Simeon îndeplineşte rituri preoţeşti: prin gest liturgic ia Pruncul în braţe şi îl binecuvântează pe Dumnezeu printr-un imn mesianic. La această liturgie se alătură profetesa Ana care „venind şi ea în ceasul acela, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre prunc celor care aşteptau mântuirea în Ierusalim” (v.38).
Şi la Betleem s-a petrecut ceva similar. Cei care îl preamăresc pe Dumnezeu şi vorbesc tuturor despre Prunc sunt păstorii, pătura ce mai de jos din poporul ebraic. Este evident că prin venirea lui Isus există ceva nou în cultul adus lui Dumnezeu. Toţi cei răscumpăraţi de Mesia, fără deosebire de clasă sau gen, constituie un singur popor mesianic destinat să-l preamărească pe Dumnezeu (cf 1Pt 2,8-9).

3) A creşte în înţelepciune.
Copilul este un mister. După ce a povestit acest episod, Luca, printr-o rapidă mişcare narativă, aduce familia sacră la Nazaret, spunând: „Iar copilul creştea şi se întărea, înainta în înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (v.40).
Ceea ce în această evanghelie este spus despre Isus, e spus în cod pentru toţi copiii din lume. Creşterea spirituală a unui copil trebuie să însoţească întotdeauna creşterea sa fizică: şi acesta este mesajul evangheliei de azi.
Ce trebuie făcut pentru ca un copil să crească sănătos şi zdravăn, o ştiu aproape toţi. Cine nu ştie, poate consulta un pediatru sau o enciclopedie sau o carte de specialitate, Dar nimeni nu este în măsură să spună ce trebuie făcut pentru ca un copil să crească în înţelepciune: Biblia spune că mulţi vorbesc despre înţelepciune, dar nu ştiu ce este. Şi totuşi, de această înţelepciune depinde rezultatul pozitiv sau negativ al vieţii unui om.
În această situaţie de incertitudine asupra înţelepciunii şi asupra valorii sale educative, se poate spune că un bărbat şi o femeie, în aducerea pe lume a unui copil, îşi pun în joc viaţa, viitorul, fericirea. Trebuie spus clar la ureche: copii sunt un mare mister; în fiecare dintre ei poate fi un sfânt sau un bandit, şi orice adult se găseşte în faţa oricărui copil ca în faţa unei enigme.

Uimire infinită. Era o enigmă şi Isus? nimeni nu ştie ce anume trecea prin mintea Mariei şi a lui Iosif când îl vedeau pe micul Isus crescând şi devenind mare, cum se citeşte în evanghelia de azi. Luca va povesti mai departe despre îngrijorarea morală a Mariei şi a lui Iosif în faţa lui Isus care a rămas la Ierusalim şi s-a justificat spunându-le: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu? (Lc 2,52).
Ei făceau tot ce puteam mai bine pentru el, dar, este evident, că exista o distanţă enormă între ei, care erau îngânduraţi în privinţa lui, şi el care, întrucât Cuvânt al lui Dumnezeu în trup omenesc, avea gânduri diferite. Există întotdeauna o distanţă, ce devine adesea un conflict, între gândurile unui copil şi cele ale părinţilor, începând de la faptele cele mai simple şi adesea banale din viaţa normală, comună.
Uneori se întâmplă că cei străini îi înţeleg mai bine pe copii decât părinţii, cum se citeşte în evanghelia de azi, în care cei doi bătrâni, Simeon şi profetesa Ana spun lucruri surprinzătoare despre Prunc, iar evanghelistul Luca comentează: „Tatăl şi mama lui Isus se mirau de ceea ce se spunea despre el” (v.33). Despre uimirea părinţilor, care adesea sau aproape mereu ştiu de la alţii ceea ce priveşte viaţa interioară a fiilor lor, un psiholog ar avea multe de povestit.

Cui să te încredinţezi? Adeseori mirarea părinţilor cu privire la comportamentul fiilor se transformă în consternare. S-a întâmplat şi în cazul Mariei, când i-au spus că fiul ei, de acum adult, luase poziţie împotriva autorităţilor religioase şi politice din satul său, şi că din acest motiv viaţa îi era în pericol. Şi probabil i-a zis: „Fiul meu, fii prudent. Nu vreau să te pierd”, şi că Isus i-a răspuns: „Mamă, eu am o misiune de îndeplinit, şi nimic nu mă va putea opri”.
În faţa unor asemenea situaţii, ce pot face părinţii care îi iubesc pe fii pentru binele lor, şi nu pentru ceea ce ei reprezintă pentru viaţa lor? În cele mai multe cazuri, nimic. Este ca şi cum totul ar fi scris. În acele momente de nelinişte, care pot deveni o lungă agonie, părinţii pot să se retragă încrezându-se doar în Dumnezeu. Cine crede în Dumnezeu ştie bine: a se încredinţa lui este un balsam de mângâiere în necazuri.
Cine nu crede în Dumnezeu, nu are decât să se încreadă în alţi oameni sau doar în sine însuşi. Folosind o imagine evanghelică, îşi construieşte casa speranţelor pe un fundament instabil, nesigur, pe nisip. Chibzuinţa, înţelepciunea umană este o mare bogăţie, dar are limite precise. Cine îşi pune în ea toate speranţele de tată sau de mamă, îşi joacă viaţa la roata norocului. Se comportă în mod ingenuu în probleme de enormă importanţă.

N.B.* - Din aceste consideraţii, pe marginea Evangheliei prezentării lui Isus la templu proclamată în sărbătoarea Sfintei Familii reţinem că existenţa umană ca şi realitatea familiei sunt prea mari pentru a sta într-un plan al nostru oarecare: ele îşi află raţiunea în planul lui Dumnezeu.
În încheiere, să privim încă o dată scena ieslei din Betleem. Să privim la familia sfântă alcătuită din Isus, Maria şi Iosif, şi cu încredere să rostim asupra tuturor familiilor invocaţia de Crăciun: cu Pruncul Isus să ne binecuvânteze Fecioara de sus.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători.
(Radio Vatican, A.Lucaci, 28/29 decembrie 1996, revizuire şi întregire la 27 decembrie 2008)

Aici serviciul audio: