Evangelistul Ioan, martor al Cuvântului la Întrupare şi Înviere
(RV - 26 decembrie 2008) Fiul lui Zebedeu(Mc 1,20; Mt 4,21),
frate al lui Iacob cel Mare (Lc 5,60), ucenic al lui Ioan Botezătorul (In 1,35-41),
Ioan apostol şi evanghelist este între primii care trece şi îl urmează pe Isus. Este
ucenicul iubit care la ultima cină şi-a aplecat capul pe pieptul lui Isus (In 13,23-25).
Martor al schimbării la faţă (Mt 17,1) şi al agoniei Domnului (Lc 14,33), este prezent
la picioarele crucii unde Isus i-a încredinţat-o pe Mama sa (In 19, 26-27). Împreună
cu Petru a văzut mormântul gol şi a crezut în învierea Domnului (In 20, 1-9). Evanghelist
teolog, pătrunde profund misterul Cuvântului făcut trup, plin de har şi de adevăr
(In 1,1-14). În prima sa scrisoare, culmea întregii teologii sapienţiale, Ioan ne
oferă cea mai înaltă definiţie a divinităţii: Dumnezeu este iubire (1In 4,8). Exilat
în insula Patmos, a fost răpit în extaz în ziua Domnului (Ap 1,9-10) şi a avut vedeniile
descrise în Apocalips, ultima carte a Noului Testament. Comemorarea sa la 27 decembrie
este amintită într-un „Breviar” siriac de la sfârşitul secolului al IV-lea şi în martirologiul
ieronimian din secolul al VI-lea. La Crăciun, împreună cu Sfântul Ştefan, primul
martir, Ioan, apostol şi evanghelist, se numără între „comites Christi - însoţitorii
lui Cristos”, fiind între cei mai apropiaţi de Fiul lui Dumnezeu venit între oameni.
Slava
lui Dumnezeu. Evanghelia sărbătorii este cea propusă „în prima zi a săptămânii”,
în dimineaţa Învierii, Ioan 20,2-8. Doi apostoli se duc la mormântul lui Isus, îl
găsesc gol şi îşi dau seama că Isus a înviat, precum promisese. Ce are de-a
face o evanghelie pascală cu timpul Crăciunului? Răspunsul îl
găsim în aclamaţia la evanghelia Liturghiei: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut
trup şi noi am văzut slava lui. Alleluia” (In 1,14). Prin
urmare, tema care uneşte cele două timpuri liturgice, aparent diferite, este cea a
slavei. Slava dumnezeiască a lui Isus, care a apărut discretă în licărirea de la Betleem,
explodează în plinătate în ziua Paştelui. Şi Ioan se declară martorul acestei slave. Pericopa
evanghelică propusă la Liturghia sărbătorii şi luată de la Ioan, numit şi teologul
Cuvântului întrupat, pune în lumină, probabil în mod intenţionat prin elementele care
o alcătuiesc, această legătură dintre Crăciun şi Paşte.
Crăciunul şi
Paştele. Fragmentul povesteşte despre Maria Magdalena care le spune apostolilor:
„L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”(In 20,2). Nu trebuie
să ne scape din vedere elementele, pe care fragmentul evanghelic pascal le are în
comun cu cel citit în noaptea de Crăciun, Luca 2,1-14. Păstorilor care se duc în grabă
la Betleem le corespunde alergarea celor doi apostoli la mormântul lui Isus; scutecelor
cu care Maria l-a înfăşat pe pruncul Isus le corespund făşiile de pânză desfăşurate
de pe trupul lui Isus înviat şi lăsate jos ca inutile; credinţei păstorilor în Mesia
mântuitor îi corespunde credinţa lui Ioan în învierea lui Isus. Ioan nu l-a văzut
încă pe Cel Înviat, dar deja crede în El, aşa cum personajele ieslei, păstorii şi
după ei, magii, se închină Pruncului în misterul naşterii sale. La fel şi noi, nu
l-am văzut pe pruncul din Betleem, nici pe profetul din Nazaret, nici nu am fost martori
ai învierii sale, dar credem că Isus este, cum au vestit îngerii păstorilor, „Mântuitorul,
care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Notă: în arta bizantină ieslea de la Betleem
are forma unui mic sicriu, iar scutecele Pruncului prevestesc făşiile de pânză în
care a fost înfăşurat Isus după luarea jos de pe cruce pentru a fi aşezat în mormântul
cel nou.
Martor pe Calvar. Despre Ioan trebuie să spunem că
a fost singurul dintre apostoli care a fost aproape de Isus în orele teribile ale
agoniei şi morţii sale pe cruce. Nu se poate vorbi despre Betleem fără să se amintească
nimic despre crucea lui Isus. Povestind ceea ce a văzut pe Calvar, Ioan a scris
că soldaţii romani „au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi şi ale
celuilalt care era răstignit cu el. Dar când a venit la Isus şi au văzut că
deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi
i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,32-34).
Iată,
unde conduce sărbătoarea Sfântului Ioan, situată la două zile de la Crăciun:
conduce la înţelegerea că Isuseste Cuvântul făcut
trup„pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”,
cum mărturisim în Crez; conduce la acela care „a murit şi s-a îngropat”, la acela
care „a înviat şi şade de-a dreapta Tatălui”. Sunt evenimente ce ne ajută să nu cădem
într-un sentimentalism searbăd care ar denatura sensul genuin al Crăciunului. (RV/AL)