Mesajul Papei Benedict al XVI-lea pentru cea de-a 42.a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie
2009: "Combaterea sărăciei, construirea păcii"
(RV - 11 decembrie 2008) Mesajul Sanctităţii Sale Benedict al XVI-lea pentru
celebrarea Zilei Mondiale a Păcii, 1 ianuarie 2009. Combaterea sărăciei,
construirea păcii: 1. Şi în acest început de an nou doresc să transmit
tuturor urarea mea de pace şi să vă invit, prin acest Mesaj al meu, să reflectaţi
asupra temei: Combaterea sărăciei, construirea păcii. Veneratul meu
predecesor Ioan Paul al II-lea, în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 1993,
sublinia încă de atunci repercursiunile negative pe care ajunge să le aibă asupra
păcii situaţia de sărăcie în care trăiesc populaţii întregi. De fapt, sărăcia se numără
adesea printre factorii care favorizează sau agravează conflictele, chiar şi cele
armate. La rândul lor, acestea din urmă alimentează situaţii tragice de sărăcie. «Se
afirmă... şi devine tot mai grav în lume – scria Ioan Paul al II-lea – o serie de
ameninţări pentru pace: multe persoane, ba chiar, populaţii întregi trăiesc astăzi
în condiţii de sărăcie extremă. Diferenţa dintre bogaţi şi săraci a devenit tot mai
evidentă, chiar şi în naţiunile mai dezvoltate din punct de vedere economic. Este
vorba de o problemă care s impune în conştiinţa omenirii, dat fiind faptul că multe
persoane trăiesc în condiţii care ofensează demnitatea nativă şi, prin urmare, compromit
progresul autentic şi armonios al comunităţii mondiale» (1). 2. În acest context,
combaterea sărăciei implică o analiză atentă a fenomenului complex al globalizării.
Această analiză este importantă deja din punct de vedere metodologic, deoarece sugerează
utilizarea roadelor cercetărilor realizate de economişti şi sociologi asupra multor
aspecte ale sărăciei. Referinţa la globalizare ar trebui să capete, însă, o semnificaţie
spirituală şi morală, cerând ca cei săraci să fie priviţi în perspectiva conştientă
că toţi fac parte dintr-un unic plan divin, acela al chemării de a construi o singură
familie în care toţi – indivizi, popoare şi naţiuni – să-şi controleze comportamentul,
impregnându-l cu principiile fraternităţii şi responsabilităţii. În această perspectivă
este necesar să se aibă o viziune amplă şi articulată despre sărăcie. Dacă sărăcia
ar fi doar materială, ştiinţele sociale care ne ajută să măsurăm fenomenele în baza
datelor de tip preponderent cantitativ ar fi suficiente pentru a clarifica principalele
ei caracteristici. Ştim, însă, că există sărăcii materiale care nu sunt o consecinţă
directă şi automată a lipsurilor materiale. De exemplu, în societăţile bogate şi avansate
există fenomene de marginalizare, sărăcie relaţională, morală şi spirituală:
este vorba despre persoane dezordonate în interiorul lor, care trăiesc diferite forme
de neajunsuri în ciuda bunăstării economice. Mă gândesc, pe de o parte, la aşa zisa
«subdezvoltare morală» (2) şi, pe de altă parte, la consecinţele negative ale «supradezvoltării»
(3). Nu uit apoi că, în societăţile zise «sărace», creşterea economică este adesea
frânată de piedici culturale, care nu permit o utilizare adecvată a
resurselor. Este totuşi adevărat faptul că orice formă de sărăcie impusă are la rădăcină
lipsa de respect a demnităţii transcendente a persoanei umane. Când omul nu este considerat
în integralitatea vocaţiei sale şi nu respectă exigenţele unei adevărate «ecologii
umane» (4), se declanşează şi dinamicile perverse ale sărăciei, aşa cum este evident
în unele ambiente asupra cărora îmi voi îndrepta atenţia pe scurt. Sărăcia
şi implicaţiile morale 3. Sărăcia este adesea legată, ca de o cauză a sa,
de dezvoltarea demografică. În consecinţă, se desfăşoară campanii de reducerea
a naşterilor, conduse la nivel internaţional, cu metode care nu respectă nici demnitatea
femeii nici dreptul soţilor de a alege în mod responsabil numărul fiilor (5), şi adesea,
lucru şi mai grav, nu respectă nici măcar dreptul la viaţă. Exterminarea a milioane
de nenăscuţi, în numele luptei împotriva sărăciei, constituie în realitate eliminarea
celor mai săraci dintre fiinţele umane. Legat de acest lucru rămâne faptul că, în
1981, circa 40% din populaţia mondială era sub linia de sărăcie absolută, în timp
ce acest procent s-a înjumătăţit substanţial, şi au ieşit din sărăcie populaţii caracterizate,
de altfel, de o importantă creştere demografică. Datele relevate acum scot în evidenţă
faptul că ar exista resursele necesare rezolvării problemei sărăciei, chiar şi în
cazul unei creşteri demografice. Nu trebuie uitat nici faptul că, de la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial şi până astăzi, populaţia pământului a crescut cu
patru miliarde şi că, în mare măsură, acest fenomen priveşte ţări care au apărut pe
scena internaţională ca noi puteri economice şi au cunoscut o dezvoltare rapidă tocmai
datorită numărului ridicat al populaţiei. În plus, printre naţiunile mai dezvoltate,
cele care au indicele de natalitate mai ridicat, se bucură de posibilităţi mai bune
de dezvoltare. Cu alte cuvinte, populaţia se dovedeşte a fi o bogăţie şi nu un factor
de sărăcie. 4. O altă arie de preocupări o reprezintă bolile pandemice aşa
cum sunt, de exemplu, malaria, tuberculoza şi SIDA, care, în măsura în care lovesc
sectoarele productive ale populaţiei, influenţează într-o măsură mai mare asupra înrăutăţirii
condiţiilor generale ale ţării. Încercările de a frâna consecinţele pe care aceste
boli le au asupra populaţiei nu ajung întotdeauna la rezultate semnificative. Pe lângă
aceasta, se întâmplă ca ţările care cad victime ale unor astfel de pandemii, pentru
a le face faţă, trebuie să suporte şantajul din partea celor care condiţionează ajutoarele
economice de punerea în practică a unor politici contrare vieţii. Este dificilă mai
ales combaterea bolii SIDA, cauză dramatică a sărăciei, dacă nu sunt înfruntate problematicile
morale de care este legată răspândirea virusului. Este necesar înainte de toate să
se realizeze campanii care să-i educe îndeosebi pe tineri la o sexualitate care să
răspundă pe deplin demnităţii persoanei; iniţiative organizate în acest sens au dat
deja roade semnificative, ducând la o reducere a răspândirii SIDA. Este necesar apoi
să se pună la dispoziţia chiar şi a popoarelor sărace medicamentele şi tratamentele
necesare; acest lucru presupune o promovare netă a cercetării medicale şi a inovaţiilor
terapeutice, precum şi a aplicării, atunci când este necesar, de reguli internaţionale
flexibile de protejare a proprietăţii intelectuale, aşa încât să le fie garantate
tuturor îngrijirile medicale de bază. 5. A treia arie de preocupări, obiect de
analiză în programele de luptă împotriva sărăciei şi care arată dimensiunea ei morală
intrinsecă, este sărăcia copiilor. Atunci când sărăcia loveşte o familie,
copiii se dovedesc a fi victimele cele mai vulnerabile: aproape jumătate din cei care
trăiesc în sărăcie absolută astăzi sunt copii. Analizarea sărăciei, situându-se de
partea copiilor, duce la a considera drept prioritare acele obiective care îi interesează
într-un mod mai direct aşa cum este, de exemplu, grija mamelor, implicarea educativă,
accesul la vaccinuri, la îngrijire medicală şi la apă potabilă, ocrotirea mediului
înconjurător şi, îndeosebi, implicarea în apărarea familiei şi a stabilităţii relaţiilor
din interiorul acesteia. Atunci când familia devine slabă consecinţele se răsfrâng
în mod inevitabil asupra copiilor. Acolo unde nu este tutelată demnitatea femeii şi
a mamei, cei care resimt acest lucru sunt în principal tot fiii. 6. O a patra arie
care, din punct de vedere moral, merită o atenţie deosebită este legătura
care existăîntre dezarmare şi dezvoltare. Actualul nivel global de cheltuieli
militare provoacă îngrijorare. Aşa cum am avut deja ocazia să subliniez, se întâmplă
ca «imensele resurse materiale şi umane utilizate pentru cheltuielile militare şi
pentru armamente sunt de fapt luate din proiecte de dezvoltare a popoarelor, mai ales
a celor mai săraci şi care au mai multă nevoie de ajutor. Iar acest lucru este contrat
a ceea ce afirmă însăşi Carta Naţiunilor Unite, care angajează comunitatea
internaţională, şi statele în particular, „de a promova stabilirea şi menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale, fără a folosi pentru înarmări decât un minimum din
resursele umane şi economice ale lumii» (art. 26),(6). Această situaţie
nu facilitează, ba dimpotrivă obstacolează atingerea marilor obiective ale dezvoltării
comunităţii internaţionale. Pe lângă aceasta, o creştere excesivă a cheltuielilor
militare riscă să accelereze o cursă a înarmării care provoacă hăuri de subdezvoltare
şi de disperare, transformându-se în acest fel în mod paradoxal în factori de instabilitate,
de tensiune şi de conflict. Aşa cum a exprimat în mod înţelept veneratul meu Predecesor
Paul al VI-lea, «dezvoltarea este noul nume al păcii» (7). De aceea statele sunt chemate
să facă o reflecţie serioasă asupra celor mai profunde motive ale conflictelor, care
sunt aprinse adesea de nedreptate, şi să se ocupe de acest lucru printr-o curajoasă
autocritică. Dacă se va ajunge la o îmbunătăţire a relaţiilor, acest lucru ar trebui
să permită o reducere a cheltuielilor pentru armament. Resursele economisite vor putea
fi destinate unor proiecte de dezvoltare a persoanelor şi popoarelor mai sărace şi
nevoiaşe: implicarea generoasă în acest sens este o implicare pentru pace în sânul
familie umane. 7. A cincea arie legată de lupta împotriva sărăciei materiale priveşte
actuala criză alimentară, care pune în pericol satisfacerea nevoilor primare.
O astfel de criză este caracterizată nu atât de insuficienţa hranei, cât de dificultatea
de a avea acces la aceasta şi de fenomene speculative şi deci de lipsa unei structuri
de instituţii politice şi economice care să fie în măsură să facă faţă necesităţilor
şi urgenţelor. Malnutriţia le poate provoca populaţiilor chiar şi grave daune psihice,
privând multe persoane de energiile necesare pentru a ieşi, fără ajutoare speciale,
din starea lor de sărăcie. Iar acest lucru contribuie la creşterea inegalităţilor,
provocând reacţii care riscă să devină violente. Toate datele despre situaţia sărăciei
relative din ultimele decenii arată o creştere a diferenţei dintre bogaţi şi săraci.
Principalele cauze ale unui asemenea fenomen sunt fără îndoială, pe de o parte, schimbarea
tehnologică, ale cărei beneficii se concentrează în segmentul cel mai înalt al distribuirii
venitului şi, pe de altă parte, dinamica preţurilor produselor industriale, care cresc
mult mai repede decât preţurile produselor agricole şi ale materiilor prime pe care
le posedă ţările mai sărace. Se întâmplă în acest fel ca marea majoritate a populaţiei
ţărilor mai sărace să sufere de o dublă marginalizare, care se referă atât la venituri
mai mici cât şi la preţuri mai ridicate. Lupta cu sărăcia
şi solidaritatea globală 8. Una dintre principalele căi pentru zidirea
păcii este o globalizare care să aibă ca scop interesele marii familii umane (8).
Pentru a gestiona globalizarea este necesară însă o puternică solidaritate globală
(9) între ţările bogate şi ţările sărace, şi în interiorul fiecărei ţări, chiar dacă
acestea sunt bogate. Este necesar un «cod etic comun» (10), ale cărui norme să nu
aibă doar un caracter convenţional, dar să fie înrădăcinate în legea naturală înscrisă
de Creator în conştiinţa fiecărei fiinţe umane (cf Rm 2,14-15). Oare
nu aude fiecare dintre noi în interiorul conştiinţei chemarea de a-şi aduce propria
contribuţie la binele comun şi la pacea socială? Globalizarea elimină anumite bariere,
dar acest lucru înseamnă că nu poate construi altele noi; apropie popoarele, dar apropierea
în spaţiu şi timp nu creează în mod automat condiţiile necesare pentru o adevărată
comuniune şi o pace autentică. Marginalizarea săracilor de pe planetă poate găsi mijloace
valide de în globalizare numai dacă fiecare om se va simţi personal rănit de nedreptăţile
existente în lume şi de violările drepturilor umane legate de acestea. Biserica, «semn
şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc»
(11), va continua să-şi ofere contribuţia până când vor fi depăşite nedreptăţile şi
neînţelegerile şi se va ajunge la zidirea unei lumi mai paşnice şi solidare.
9.
În sectorul comerţului internaţional şi al tranzacţiilor financiare,
se desfăşoară astăzi procese care permit integrarea în mod pozitiv a economiilor,
contribuind la îmbunătăţirea condiţiilor generale; dar există şi procese în sensul
opus, care dezbină şi marginalizează popoarele, creând premise periculoase pentru
războaie şi conflicte. În deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial,
comerţul internaţional de bunuri şi servicii a crescut în mod extraordinar de rapid,
cu un dinamism fără precedent în istorie. O mare parte din comerţul mondial a interesat
ţările cu tradiţie în industrializare, cu o semnificativă înmulţire a noilor ţări,
devenite relevante. Mai sunt însă alte ţări cu venituri mici, care se dovedesc a fi
şi astăzi marginalizate în mod grav faţă de fluxurile comerciale. Creşterea lor a
resimţit în mod negativ declinul rapid, înregistrat în ultimele decenii, al preţurilor
produselor primare, care constituie aproape totalitatea exporturilor lor. În aceste
ţări, în mare parte africane, dependenţa exporturilor de produse primare continuă
să constituie un puternic factor de risc. Aş vrea să reînnoiesc aici apelul pentru
ca toate ţările să aibă aceleaşi posibilităţi de acces la piaţa mondială, evitând
excluderile şi marginalizările. 10. O reflecţie asemănătoare poate fi făcută în
cazul finanţelor, care includ unul dintre aspectele primare ale fenomenului globalizării,
graţie dezvoltării electronice şi politicilor de liberalizare a fluxurilor de bani
între diferite ţări. Funcţia cea mai importantă a finanţelor din punct de vedere obiectiv,
adică aceea de a susţine pe termen lung posibilitatea de investiţii şi deci de dezvoltare,
se dovedeşte astăzi mai fragilă ca oricând: ea suportă contracarările negative ale
unui sistem de schimb financiar – la nivel naţional şi global – bazate pe o logică
pe termen foarte scurt, care continuă creşterea valorii activităţilor financiare şi
se concentrează pe gestiunea tehnică a diverselor forme de risc. Chiar şi recenta
criză demonstrează că activitatea financiară este uneori călăuzită de logici pur autoreferenţiale
şi lipsite de luarea în considerare, pe termen lung, a binelui comun. Aplatizarea
obiectivelor lucrătorilor financiari globali pe termen foarte scurt reduce capacitatea
finanţelor de a-şi desfăşura funcţia de punte între prezent şi viitor, în sprijinul
creării de noi oportunităţi şi de muncă pe termen lung. Un sistem financiar aplatizat
pe termen foarte scurt devine periculos pentru toţi, chiar şi pentru cine reuşeşte
să beneficieze de el în timpul perioadelor de euforie financiară (12).
11.
Din toate acestea rezultă că lupta împotriva sărăciei cere o cooperare atât pe plan
economic cât şi pe cel juridic, care să permită comunităţii internaţionale şi în particular
ţărilor sărace să individualizeze şi să pună în practică soluţii coordonate pentru
înfruntarea acestor probleme, realizând un cadru juridic eficient pentru economie.
Pe lângă aceasta este nevoie de stimulente pentru crearea de instituţii eficiente
şi participative, cât şi sprijin pentru lupta împotriva criminalităţii şi pentru promovarea
unei culturi a legalităţii. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că politicile
îndeosebi asistenţialiste sunt la originea multor falimente în ajutorarea ţărilor
sărace. Investirea în formarea persoanelor şi dezvoltarea în mod integrat a unei culturi
specifice a iniţiativei pare în momentul de faţă adevăratul proiect pe termen mediu
şi lung. Dacă activităţile economice au nevoie, pentru a se dezvolta, de un context
favorabil, acest lucru nu însemnă că atenţia trebuie să fie deviată de la problema
venitului. Deşi se subliniază în mod oportun faptul că mărirea venitului pro capite
(pe cap de locuitor) nu poate constitui în mod absolut scopul acţiunii politico-economice,
nu trebuie să se uite totuşi faptul că aceasta reprezintă unul dintre instrumentele
importante pentru atingerea obiectivului luptei împotriva foametei şi a sărăciei absolute.
Din acest punct de vedere trebuie să ne debarasăm de iluzia că o politică a purei
redistribuiri a bogăţiilor existente poate să rezolve problema în mod definitiv. Într-o
economie modernă, de fapt, valoarea bogăţiilor depinde în mod hotărâtor de capacitatea
de a crea venit prezent şi viitor. Crearea valorii rezultă de aceea o legătură indispensabilă,
de care trebuie să se ţină cont dacă dorim să ducem împotriva sărăciei materiale o
luptă eficientă şi de durată.
12. Situarea săracilor pe primul lor comportă,
în fine, rezervarea unui spaţiu adecvat pentru o corectă logică economică
din partea celor care acţionează pe piaţa internaţională, unei corecte logici politice
din partea factorilor instituţionali şi a unei corecte logici participative
capabilă să valorizeze societatea civilă şi internaţională. Aceleaşi organisme internaţionale
recunosc astăzi valoarea şi avantajul iniţiativelor economice ale societăţii civile
sau ale administraţiilor locale pentru promovarea răscumpărării şi a includerii în
societate a acelor segmente ale populaţiei care sunt adesea sub pragul sărăciei extreme
şi la care ajung totodată cu dificultate ajutoarele oficiale. Istoria dezvoltării
economice din secolul al XX-lea învaţă că bunele politici de dezvoltare sunt încredinţate
responsabilităţii oamenilor şi creării de sinergii pozitive între pieţe, societatea
civilă şi state. În particular, societatea civilă asumă rolul crucial în fiecare proces
de dezvoltare, deoarece dezvoltarea este în mod esenţial un fenomen cultural, iar
cultura ia naştere şi se dezvoltă în spaţii civile (13).
13. Aşa cum a afirmat
veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, globalizarea «se prezintă cu o evidentă
caracteristică de ambivalenţă» (14) şi deci trebuie să fie administrată
cu o înţelepciune prudentă. Această formă de înţelepciune implică faptul că trebuie
să se ţină cont în primul rând de exigenţele săracilor de pe pământ, depăşind scandalul
disproporţiei existente între problemele sărăciei şi măsurile pe care oamenii le iau
pentru a le aborda. Disproporţia este de ordin atât cultural cât şi spiritual şi moral.
Ne oprim adesea la cauzele superficiale şi instrumentale ale sărăciei, fără să le
atingem pe cele care sălăşluiesc în inima omului, precum aviditatea şi îngustimea
orizonturilor. Problemele dezvoltării, ajutoarelor şi cooperării internaţionale sunt
abordate uneori fără o implicare reală a persoanelor, ci doar ca nişte chestiuni tehnice,
care sfârşesc în stabilirea de structuri, în organizarea de acorduri tarifare, în
alocarea de finanţări anonime. Lupta împotriva sărăciei are în schimb nevoie de bărbaţi
şi femei care să trăiască în profunzime fraternitatea şi să fie capabili să însoţească
persoanele, familiile şi comunităţile pe căile unei autentice dezvoltări umane. Concluzie 14.
În Enciclica Centesimus annus, Ioan Paul al II-lea avertiza în privinţa necesităţii
«de a abandona mentalitatea care îi consideră pe săraci – persoane şi popoare – ca
pe o povară şi ca un deranj nedorit, care pretind să consume ceea ce alţii au produs».
«Săracii – scria el – cer dreptul de a fi părtaşi la avantajele bunurilor materiale
şi de a folosi cu rod capacitatea lor de a munci, creând astfel o lume mai dreaptă
şi mai prosperă pentru toţi» (15). În lumea globală de astăzi este tot mai evident
faptul că pacea este făurită numai dacă li se asigură tuturor posibilitatea unei dezvoltări
raţionale: distorsiunile sistemelor nedrepte, de fapt, mai devreme sau mai târziu,
vor fi plătite de către toţi. Numai prostia poate aşadar să inducă la construirea
unei case aurite, dar înconjurată de deşert sau de degradare. Globalizarea singură
este incapabilă să construiască pacea; ba dimpotrivă, în multe cazuri, creează diviziuni
şi conflicte. Revelează mai degrabă o nevoie: aceea de a fi orientată spre un obiectiv
de o solidaritate profundă care să vizeze binele fiecăruia şi al tuturor. În acest
sens, globalizarea trebuie privită ca o ocazie potrivită pentru realizarea a ceva
important în lupta împotriva sărăciei şi pentru a pune la dispoziţia justiţiei şi
a păcii resurse până acum de negândit. 15. Dintotdeauna doctrina socială a Bisericii
s-a interesat de săraci. La vremea Enciclicei Rerum novarum ei erau constituiţi
mai ales din muncitorii noii societăţi industriale; în magisteriul social al lui Pius
al XI-lea, Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea
au fost evidenţiate noile sărăcii pe măsură ce orizontul chestiunii sociale se lărgea,
până la asumarea unor dimensiuni mondiale (16). Această lărgire a chestiunii sociale
a globalizării trebuie considerată nu doar în sensul unei extensii cantitative, ci
şi al unei aprofundări calitative a omului şi a nevoilor familiei umane. De aceea
Biserica, în timp ce urmăreşte cu atenţie actualele fenomene ale globalizării şi incidenţa
lor asupra sărăciei umane, indică noile aspecte ale problemei sociale, nu doar în
extensie, dar şi în profunzime, întrucât privesc identitatea omului şi a relaţiei
lui cu Dumnezeu. Sunt principii ale doctrinei sociale care tind să clarifice legăturile
dintre sărăcie şi globalizare şi să orienteze acţiunea spre zidirea păcii. Între aceste
principii este cazul să amintim aici, în mod deosebit, iubirea «preferenţială pentru
cei săraci» (17), în lumina primatului carităţii, mărturisit de întreaga tradiţie
creştină, începând de la cea a Bisericii primare (cf. Fap 4,32-36; 1Cor 16,1; 2Cor
8-9; Gal 2,10). «Fiecare să îndeplinească propriile îndatoriri şi asta imediat»,
scria în 1891 Leon al XIII-lea, adăugând: În ce priveşte Biserica, ea nu va abandona
niciodată şi în nici un chip lucrarea sa» (18). Această conştientizare însoţeşte şi
astăzi acţiunea Bisericii în favoarea săracilor, în care îl vede pe Cristos (19),
auzind cum răsună constant în inima sa porunca Principelui păcii adresată apostolilor:
«Vos date illis manducare – daţi-le voi să mănânce» (Lc 9,13).
De aceea, fidelă acestei invitaţii a Domnului său, comunitatea creştină nu va întârzia
să asigure întregii familii umane sprijinul propriu în entuziaste acţiuni de solidaritate
creativă nu doar pentru a distribui ceea ce este în plus, dar mai ales pentru a schimba
«stilurile de viaţă, modelele de producţie şi consum, structurile consolidate de putere
care guvernează astăzi societăţile» (20). Prin urmare, la început de an nou, adresez
fiecărui ucenic al lui Cristos, precum şi fiecărei persoane de bunăvoinţă, invitaţia
caldă de a-şi deschide inima spre nevoile săracilor şi să facă ceea ce este posibil
în mod concret pentru a le veni în ajutor. De fapt, rămâne un adevăr de necontestat
axioma conform căreia “combaterea sărăciei înseamnă zidirea păcii». Vatican, 8
decembrie 2008
Note: 1 Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, 1. 2
PAUL al VI-lea, Scrisoarea enciclicăPoulorum progressio, 19. 3 IOAN
PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 28. IOAN
PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 38. 5 Cf.
IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 37; IOAN PAUL
AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 25. 6 BENEDICT
AL XVI-LEA, Scrisoare către Cardinalul Renato Raffaele Martino cu ocazia Seminarului
Internaţional organizat de Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace pe tema «Dezarmare,
dezvoltare şi pace. Perspective pentru o dezarmare integrală», 10 aprilie 2008:
L'Osservatore Romano, 13.4.2008, p. 8. 7 Scrisoarea enciclică
Populorum progressio, 87. 8 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea
enciclică Centesimus annus, 58. 9 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discorso
all'Udienza alle Acli, 27 aprile 2002, 4: Insegnamenti di Giovanni Paolo II,
XXV, 1 [2002], 637. 10 IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat Adunării Plenare
a Academiei Pontificale pentru Ştiinţe sociale, 27 aprilie 2001, 4: Învăţăturile lui
Ioan Paul al II-lea, XXIV, 1 [2001], 802. 11 CONCILIUL ECUMENIC VAT ICAN II, Constituţia
dogmaticăLumen gentium, 1 12 Cf. CONSILIUL PONTIFICAL
PENTRU DREPTATE ŞI PACE, Compendiul dictrinei sociale a Bisericii, 368. 13
Cf. ibid, 356. 14 Discurs în timpul Audienţei acordate
Şefilor sindicatelor de muncitori şi din marile societăţi, 2 mai 2000, 3:Învăţăturile
lui Ioan Paul al II-lea, XXIII, 1 [2000], 726. 15 Nr. 28. 16 Cf. PAUL al
VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 3. 17 IOAN PAUL al II-lea,
Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 42; cf. idem, Scrisoarea enciclică
Centesimus annus, 57. 18 Scrisoarea enciclică Rerum novarum, 45. 19
Cf. IOAN PAUL al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 58. 20
Ibid.
---------------------------------------- Traducere
de Cristina Grigore