Întoarcerea la spiritul originar al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului

RV 08 dec 2008. Tot mai multe manifestări au fost anunţate pentru aceste zile în întreaga lume pentru a marca în 2008, împlinirea a 60 de ani de la semnarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Unul din momentele de vârf ale acestui an a fost în acest sens intervenţia Suveranului Pontif Benedict al XVI-lea la Palatul de Sticlă de la New York, în luna aprilie. Pentru o reflecţie despre actualitatea acestui important document şi perspectivele de viitor, redacţia centrală l-a contactat pe Sandro Calvani, director Unicri, Institutul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Cercetări privind Criminalitatea şi Justiţia:
• "Cred că ceea ce lipseşte mai mult şi era foarte prezent, în schimb, acum 60 de ani, este simţul urgenţei şi lideri cu viziune. Atunci, voiau să spună nu războiului, pentru că erau îngrijoraţi de costul uman şi economic al viitoarelor războaie. Îşi dădeau seama cât a costat în termeni de vieţi omeneşti al doilea război mondial, cât de mult s-a risipit în termeni de resurse; înţelegeau că omenirea nu poate continua cu alte războaie de acelaşi gen. Aşadar, aveau o viziune, aveau visul unei schimbări de direcţie. Astăzi, se vede mult mai puţin din toate acestea, în lume; este o dorinţă mult mai redusă de a schimba ceva, în ciuda anumitor indicatori – de exemplu, actuala criză financiară – care demonstrează că regulile economiei de piaţă nu dau soluţii oportune. Aşadar, acum este nevoie de ceea ce atunci stătea la baza Cartei Naţiunilor Unite".

Traficul cu fiinţe umane este una din rănile sângerânde ale timpului nostru. Ce anume se face pentru a opri acest fenomen aberant? Răspunde Sandro Calvani:
• "Această plagă există şi este foarte gravă; e un adevărat cancer în metastază în orice ţară din lume, nu există o ţară imună. În zilele noastre, sunt 27 de milioane de noi sclavi în lume, aşadar un număr mai mare decât atunci când sclavia era legală. Aş dori să exprim în acest cadru gratitudinea faţă de Biserica Catolică pentru că multe din instituţiile sale, în particular congregaţiile de viaţă consacrată, cele de bărbaţi şi cele de femei din diferite regiuni ale lumii, precum şi institutele de misionari, sunt în prima linie de rezistenţă. Acestea primesc victimele traficului cu persoane, uneori chiar le ascund în mănăstiri, tocmai pentru a le permite să-şi refacă un minim de demnitate, atât de necesară înainte de a denunţa aceste crime la tribunal. Cine face acest lucru, ştie că îşi pune în pericol propria viaţă dar şi viaţa celor din jur sau a propriei familii".