O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! - Predică pentru I Duminică din Advent an
B
(28 - noiembrie 2008) E ziua Domnului. Potrivit calendarului roman sau
latin cu prima Duminică din Advent începe un nou an bisericesc. Anul bisericesc.
Sfânta Biserică celebrează printr-o comemorare sacră, în zilele stabilite din cursul
anului, lucrarea mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua numită
duminică - Ziua Domnului - ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an,
o celebrează împreună cu fericita Lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui. Pe
lângă aceasta, ea desfăşoară, în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de
la Întrupare şi Naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea
fericitei speranţe şi a venirii Domnului (SC 102). Totodată comemorează
zilele naşterii pentru cer ale sfinţilor. În diferite timpuri ale anului liturgic,
conform unor rânduieli transmise de tradiţie, Biserica întregeşte formarea credincioşilor
prin exerciţii de pietate şi asceză, prin instruire, prin rugăciune, prin fapte de
pocăinţă şi milostenie.
Timpul Adventului - perioada celor patru
săptămâni ce preced sărbătoarea Crăciunului - are o dublă natură: este o pregătire
pentru solemnitatea Naşterii Domnului în care se cinsteşte prima venire a lui Fiului
lui Dumnezeu între oameni, întruparea sa, şi totodată este un timp în care prin această
amintire, minţile sunt călăuzite spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos,
la sfârşitul timpurilor. Este o perioadă de aşteptare plină de evlavie şi de bucurie
izvorâtă din speranţa întemeiată pe credinţă.
În acest an liturgic,
semnat cu litera B, îl vom avea drept călăuză pe evanghelistul Marcu,
cu evanghelia sa, redusă ca text dar esenţială în privinţa conţinutului, sugestivă
şi originală. Nu este o prescurtare a evangheliei după Matei, care ne-a însoţit pe
parcursul anului precedent, dimpotrivă, a fost redactată mai înainte, şi este cunoscută
ca „Evanghelia catehumenului”, a persoanelor adulte care se pregăteau la primirea
sacramentelor iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia. Evanghelistul conduce
treptat la descoperirea identităţii lui Isus, prin lucrările şi minunile înfăptuite
de El, spre a-i accepta apoi învăţătura şi păşi pe urmele lui ca adevăraţi discipoli:
totul atinge culmea în mărturisirea centurionului roman din faţa Crucii lui Isus,
care văzându-l cum şi-a dat sufletul a spus: „Cu adevărat omul acesta era
Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15, 39).
După această premisă, lungă dar
obligatorie, să ne dispunem şi noi sufleteşte, la început de drum, ca
adevărul lui Dumnezeu şi al mântuirii sale să strălucească şi în noi întru Cristos
Isus. Este o mare ocazie, o mare şansă, o mare posibilitate: timp prielnic
de mântuire.
Antifonul intrării. Liturghia primei duminici
din Advent se deschide cu invocaţia psalmului 24: „Către tine, Doamne,
înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, în tine mă încred. Să
nu fiu dat de ruşine! Să nu-şi bată joc de mine duşmanii mei; căci
toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară” (24, 1-3). O
observaţie foarte importantă, mai puţin cunoscută. Această invocaţie nu este
un strigăt în vânt, nu sunt vorbe în aer. Cuvântul lui Dumnezeu este „performativ”,
"realizator", s-a afirmat insistent la ultimul Sinod al episcopilor din luna octombrie
despre „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii”. „Performativ” -
în sensul că se actualizează, se împlineşte odată cu cititorul rugător: face
ceea ce spune; are valoare sacramentală. Lucrează ca sacramentele Bisericii.
Pentru a sugera o idee care să înlesnească înţelegerea termenului „performativ”, este
de-ajuns să ne gândim că Dumnezeu a creat toate prin cuvântul său. A zis să fie lumină
şi lumina s-a făcut. Dacă acest lucru este adevărat, merită să repetăm deseori
antifonul intrării pentru a-i pătrunde şi gusta miezul, înţelesul, rostul în toate
părţile care-l compun. Advent înseamnă venire…Până
la venirea Domnului în slavă noi creştinii reuniţi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie,
vestim moartea şi învierea sa. De altfel şi în prima lectură propusă de liturghia
duminicii găsim o rugăciune ce vine din adâncul inimii. Este luată din cartea lui
Isaia capitolul 63. Aparţine acelei părţi a cărţii atribuite de către studioşi unui
autor numit convenţional „Trito-Isaia”, al Treilea Isaia. O rugăciune splendidă, una
dintre perlele Bibliei, un gen de psalm de pocăinţă rostit după întoarcerea din exilul
babilonian. Sunt evocate gesturile de bunătate demonstrate de Dumnezeu în istorie
dar şi lipsa de recunoştinţă din partea poporului. Ierusalimul distrus oferă ochiului
un spectacol dezolant. Toată speranţa a rămas doar la Dumnezeu… Dar unde este Domnul?
Pare atât de departe sau că tace. Într-o stare sufletească de adâncă mâhnire, profetul
invocă reînnoirea intervenţiilor lui Dumnezeu. „O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!”
Este o invocaţie sfâşietoare bine motivată şi de aceea încrezătoare.
Citim la Isaia63,16b-17.19b; 64,1.3b-8,ca
parte integrantă a reflecţiei noastre: Tu, Doamne, eşti Tatăl
nostru, răscumpărătorul nostru; acesta este din veşnicie numele tău. Pentru
ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale, pentru ce laşi inimile noastre
să se împietrească încât să nu mai simtă frica de tine? Întoarce-te,
din dragoste pentru robii tăi, pentru seminţiile moştenirii tale. O,
dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta. Ai coborât şi în
faţa ta munţii s-au cutremurat. Niciodată nu s-a pomenit, nici
nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară
de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el. Tu
mergi în întâmpinarea celor care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi
îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale. Iată, tu te-ai mâniat pentru că am
păcătuit; vom suferi veşnic, sau putem fi mântuiţi? Toţi eram
ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut
ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul. Nimeni
nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine.
De aceea ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor
noastre. Dar, Doamne, tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul,
iar tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale.
Te două
ori revine expresia „Tu, Doamne eşti Tatăl nostru”…Este
o expresie la care Vechiul Testament recurge foarte rar, pentru a se distanţa de popoarele
din jur, politeiste… Tu Doamne eşti Tatăl nostru; acesta este din veşnicie numele
tău; răscumpărătorul nostru, cel care ne
smulge din puterea întunericului, cel care - cum spunem în ultima invocaţie din „Tatăl
nostru”, ne mântuieşte de cel rău. Desigur, cine se roagă astfel nu are inima împietrită,
nu e departe de căile Domnului, ci este preocupat de iubirea lui Dumnezeu, şi totuşi
constată efectele unei anumite împietriri a inimii, ale îndepărtării de Dumnezeu:
se simte implicat în păcatul poporului său. „Toţi eram ca necuraţii
şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele
uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul.”
Meditând
această pagină, descoperim în ea vocea lui Isus care a luat asupra sa firea
noastră şi păcatul lumii făcându-se solidar cu oamenii din toate timpurile…„O
dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!” Noi ştim că această rugă sfâşietoare
va fi ascultată pe deplin la Botezul lui Isus în râul Iordan. Evanghelistul Marcu
notează că „şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul,
ca un porumbel, coborând asupra lui” (Mc 1,10).
Psalmul responsorial.
După prima lectură, cu psalmul responsorial 79, o lamentaţie naţională a lui Israel,
conştienţi că Isus se roagă în noi şi cu noi, repetăm solidar cu toţi semenii : „Întoarce-ne
la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi”. Şi continuă: „Dumnezeul oştirilor,
întoarce-te spre noi; priveşte din cer şi vezi. Cercetează via aceasta. Ocroteşte
ceea ce a sădit mâna ta”( Ps 79, 15-16)
Constatăm că chiar de la
începutul Adventului suntem invitaţi, pe neaşteptate, să cădem în genunchi, fără zăbovire,
şi să ne însuşim strigătul desprins din lecturile biblice şi
care străbate istoria, strigăt specific acestui timp de mântuire: „Vino, Doamne!
E şi strigătul lumii actuale, al atâtor persoane deznădăjduite, al atâtor familii
dezbinate, despărţite şi împovărate; e strigătul fiecărui om care are curajul să fie
realist cu sine.
Evanghelia duminicii luată de la Sfântul Marcu 13,33-37, ne
invită la priveghere şi rugăciune „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă
rugaţi, căci nu ştiţi timpul când va veni vremea aceea. Se
va întâmpla ca şi cu un om care a plecat într-o călătorie; lăsându-şi casa, el a dat
puterea în mâna slugilor şi a rânduit fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit
să vegheze”. Aşadar, cuvântul de ordine ce caracterizează timpul Adventului este
exprimat prin verbele „a lua aminte, a veghea, a se ruga, a sta treaz”. E timpul să
ne trezim din somn pentru că mântuirea este aproape: va scrie Sfântul Paul creştinilor
din Corint, interpretând cuvintele lui Isus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul
vostru”, la îndemâna voastră.
Invitaţia la a ţine ochii bine deschişi,
pare irosită, întrucât oricui i s-ar face, se primeşte invariabil răspunsul: „Am ochii
deschişi de când m-am născut”. Nimeni, de fapt, nici chiar cel mai somnoros dintre
oameni, nu se gândeşte că este un adormit, în multe privinţe. Şi dacă invitaţia de
a fi treji are sens religios, riscă să se lovească de un zid, întrucât oamenii au
făcut de mult alegerile lor, şi nu le place să li să spună mereu că problema credinţei
trebuie ţinută constant deschisă.
Din acest motiv, Biserica ne invită să deschidem
ochii asupra sensului Crăciunului şi să reflectăm încă o dată despre semnificaţia
lui Dumnezeu care vine să bată la uşa noastră. El vine ca "răscumpărătorul nostru",
ca mântuitor. Da, există riscul chiar şi pentru creştinii practicanţi să rămână într-o
închidere a minţii ce se traduce în observaţia: „Ce lucru nou ar putea să ne aducă
anul acesta Crăciunul? Va fi un Crăciun ca altul şi altul”. Şi totuşi reflectând
mai bine, cadrul actual se aseamănă cu ceea ce se întâmpla cu opt secole
înainte de Cristos în rândul evreilor din moment ce Isaia scria: „Toţi eram
ca necuraţii şi toate faptele noastre bune (presupuse) erau ca un veşmânt
pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca
vântul.” Pare că citim ceva din zilele noastre. Iar profetul indică şi
motivul: „Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute
sprijinul în tine.”Şi de aceea profetul conclude: „ne-ai
lăsat în voia fărădelegilor noastre”.
A veghea
înseamnă a înţelege clipa prezentă în toată importanţa ei, descoperind în ea trecerea
Domnului. Pentru fiecare om, această venire înseamnă un eveniment, o dată, un semn:
poate avea loc în liniştea serii, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşilor,
fie în aurora dimineţii plină de viaţă. Atenţia la clipa prezentă este marea virtute
a creştinismului. „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi…o spun tuturor: „Vegheaţi”.
Deci, luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte nechibzuiţi, ci ca cei înţelepţi,
răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiţi fără minte, ci înţelegeţi
care este voia Domnului: îndeamnă Sfântul Paul pe creştinii din Efes.
Şi
cum trebuie un discipol al lui Cristos, un creştin să aştepte manifestarea
Domnului nostru Isus Cristos? Câteva versete mai înainte, în acelaşi capitol
13 din Evanghelia după Marcu, Isus îi cere ucenicului ca în aşteptarea venirii sale
să dea mărturie despre el în orice loc şi înaintea oricui, să propovăduiască pretutindeni
evanghelia mântuirii şi să nu fie îngrijoraţi ce vor răspunde în cazul când vor fi
prigoniţi. În orice caz nu trebuie să fugă din prezent, refugiindu-se în trecut, sau
luând-o înainte în viitor.
Trebuie să-şi deschidă bine ochii la necesităţile
lumii prezente, unde războiul şi învrăjbirea, acte de violenţă asupra celor mai slabi,
copii, bolnavi, femei şi vârstnici se petrec în văzul nostru sau nu departe de noi
şi în fiecare zi. Ucenicul lui Cristos nu trebuie să se închidă în găoacea egoismului,
într-o totală indiferenţă în ceea ce priveşte soarta altora, dar nici nu trebuie să
cadă pradă deznădejdii.
Avem la îndemână mijloace eficiente de mântuire: rugăciunea,
sfintele taine, Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura Bisericii, exemplul sfinţilor, imboldul
şi încurajarea fraţilor în credinţă…În Cristos Isus Dumnezeu ne-a dat toată bogăţia
darului, după cum afirmă apostolul Paul la începutul primei sale Scrisori către Corinteni.
Împreună
cu Biserica spunem la rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic, te
rugăm să întăreşti voinţa credincioşilor tăi pentru ca să întâmpine cu fapte de sfinţenie
pe Cristos care vine şi să se învrednicească a sta la dreapta ta în împărăţia cerurilor”. Încheiem
cu salutul Apostolului din scrisoarea amintită mai sus: „Har vouă şi pace
de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos” (1Cor 1,3). Duminică
plăcută, iubiţi ascultători!
(Radio Vatican, A.Lucaci, 27/28 noiembrie 1993,
revizuită la 29 noiembrie 2008)