O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! - Predică pentru I Duminică din Advent an B

(28 - noiembrie 2008) E ziua Domnului. Potrivit calendarului roman sau latin cu prima Duminică din Advent începe un nou an bisericesc.
Anul bisericesc. Sfânta Biserică celebrează printr-o comemorare sacră, în zilele stabilite din cursul anului, lucrarea mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua numită duminică - Ziua Domnului - ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita Lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui.
Pe lângă aceasta, ea desfăşoară, în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului (SC 102). Totodată comemorează zilele naşterii pentru cer ale sfinţilor. În diferite timpuri ale anului liturgic, conform unor rânduieli transmise de tradiţie, Biserica întregeşte formarea credincioşilor prin exerciţii de pietate şi asceză, prin instruire, prin rugăciune, prin fapte de pocăinţă şi milostenie.

Timpul Adventului - perioada celor patru săptămâni ce preced sărbătoarea Crăciunului - are o dublă natură: este o pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului în care se cinsteşte prima venire a lui Fiului lui Dumnezeu între oameni, întruparea sa, şi totodată este un timp în care prin această amintire, minţile sunt călăuzite spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, la sfârşitul timpurilor. Este o perioadă de aşteptare plină de evlavie şi de bucurie izvorâtă din speranţa întemeiată pe credinţă.

În acest an liturgic, semnat cu litera B, îl vom avea drept călăuză pe evanghelistul Marcu, cu evanghelia sa, redusă ca text dar esenţială în privinţa conţinutului, sugestivă şi originală. Nu este o prescurtare a evangheliei după Matei, care ne-a însoţit pe parcursul anului precedent, dimpotrivă, a fost redactată mai înainte, şi este cunoscută ca „Evanghelia catehumenului”, a persoanelor adulte care se pregăteau la primirea sacramentelor iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia. Evanghelistul conduce treptat la descoperirea identităţii lui Isus, prin lucrările şi minunile înfăptuite de El, spre a-i accepta apoi învăţătura şi păşi pe urmele lui ca adevăraţi discipoli: totul atinge culmea în mărturisirea centurionului roman din faţa Crucii lui Isus, care văzându-l cum şi-a dat sufletul a spus: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15, 39).

După această premisă, lungă dar obligatorie, să ne dispunem şi noi sufleteşte, la început de drum, ca adevărul lui Dumnezeu şi al mântuirii sale să strălucească şi în noi întru Cristos Isus. Este o mare ocazie, o mare şansă, o mare posibilitate: timp prielnic de mântuire.

Antifonul intrării. Liturghia primei duminici din Advent se deschide cu invocaţia psalmului 24:
„Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu;
Dumnezeul meu, în tine mă încred.
Să nu fiu dat de ruşine!
Să nu-şi bată joc de mine duşmanii mei;
căci toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară” (24, 1-3).
O observaţie foarte importantă, mai puţin cunoscută. Această invocaţie nu este un strigăt în vânt, nu sunt vorbe în aer. Cuvântul lui Dumnezeu este „performativ”, "realizator", s-a afirmat insistent la ultimul Sinod al episcopilor din luna octombrie despre „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii”. „Performativ” - în sensul că se actualizează, se împlineşte odată cu cititorul rugător: face ceea ce spune; are valoare sacramentală. Lucrează ca sacramentele Bisericii. Pentru a sugera o idee care să înlesnească înţelegerea termenului „performativ”, este de-ajuns să ne gândim că Dumnezeu a creat toate prin cuvântul său. A zis să fie lumină şi lumina s-a făcut.
Dacă acest lucru este adevărat, merită să repetăm deseori antifonul intrării pentru a-i pătrunde şi gusta miezul, înţelesul, rostul în toate părţile care-l compun.
 
Advent înseamnă venire…Până la venirea Domnului în slavă noi creştinii reuniţi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, vestim moartea şi învierea sa. De altfel şi în prima lectură propusă de liturghia duminicii găsim o rugăciune ce vine din adâncul inimii. Este luată din cartea lui Isaia capitolul 63. Aparţine acelei părţi a cărţii atribuite de către studioşi unui autor numit convenţional „Trito-Isaia”, al Treilea Isaia. O rugăciune splendidă, una dintre perlele Bibliei, un gen de psalm de pocăinţă rostit după întoarcerea din exilul babilonian. Sunt evocate gesturile de bunătate demonstrate de Dumnezeu în istorie dar şi lipsa de recunoştinţă din partea poporului. Ierusalimul distrus oferă ochiului un spectacol dezolant. Toată speranţa a rămas doar la Dumnezeu… Dar unde este Domnul? Pare atât de departe sau că tace. Într-o stare sufletească de adâncă mâhnire, profetul invocă reînnoirea intervenţiilor lui Dumnezeu. „O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!” Este o invocaţie sfâşietoare bine motivată şi de aceea încrezătoare. Citim la Isaia 63,16b-17.19b; 64,1.3b-8, ca parte integrantă a reflecţiei noastre:
 
Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, răscumpărătorul nostru; acesta este din veşnicie numele tău.
 
Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale, pentru ce laşi inimile noastre să se împietrească încât să nu mai simtă frica de tine?
 
Întoarce-te, din dragoste pentru robii tăi, pentru seminţiile moştenirii tale.
 
O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta. Ai coborât şi în faţa ta munţii s-au cutremurat.
 
Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el.
 
Tu mergi în întâmpinarea celor care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale. Iată, tu te-ai mâniat pentru că am păcătuit; vom suferi veşnic, sau putem fi mântuiţi?
 
Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul.
 
Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine. De aceea ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor noastre.
 
Dar, Doamne, tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul, iar tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale.

Te două ori revine expresia „Tu, Doamne eşti Tatăl nostru”…Este o expresie la care Vechiul Testament recurge foarte rar, pentru a se distanţa de popoarele din jur, politeiste… Tu Doamne eşti Tatăl nostru; acesta este din veşnicie numele tău; răscumpărătorul nostru, cel care ne smulge din puterea întunericului, cel care - cum spunem în ultima invocaţie din „Tatăl nostru”, ne mântuieşte de cel rău.
Desigur, cine se roagă astfel nu are inima împietrită, nu e departe de căile Domnului, ci este preocupat de iubirea lui Dumnezeu, şi totuşi constată efectele unei anumite împietriri a inimii, ale îndepărtării de Dumnezeu: se simte implicat în păcatul poporului său. „Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul.”

Meditând această pagină, descoperim în ea vocea lui Isus care a luat asupra sa firea noastră şi păcatul lumii făcându-se solidar cu oamenii din toate timpurile…„O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!” Noi ştim că această rugă sfâşietoare va fi ascultată pe deplin la Botezul lui Isus în râul Iordan. Evanghelistul Marcu notează că „şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui” (Mc 1,10).

Psalmul responsorial. După prima lectură, cu psalmul responsorial 79, o lamentaţie naţională a lui Israel, conştienţi că Isus se roagă în noi şi cu noi, repetăm solidar cu toţi semenii : „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi”. Şi continuă: „Dumnezeul oştirilor, întoarce-te spre noi; priveşte din cer şi vezi. Cercetează via aceasta. Ocroteşte ceea ce a sădit mâna ta”( Ps 79, 15-16)

Constatăm că chiar de la începutul Adventului suntem invitaţi, pe neaşteptate, să cădem în genunchi, fără zăbovire, şi să ne însuşim strigătul desprins din lecturile biblice şi care străbate istoria, strigăt specific acestui timp de mântuire: „Vino, Doamne! E şi strigătul lumii actuale, al atâtor persoane deznădăjduite, al atâtor familii dezbinate, despărţite şi împovărate; e strigătul fiecărui om care are curajul să fie realist cu sine.

Evanghelia duminicii luată de la Sfântul Marcu 13,33-37, ne invită la priveghere şi rugăciune „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi timpul când va veni vremea aceea. Se va întâmpla ca şi cu un om care a plecat într-o călătorie; lăsându-şi casa, el a dat puterea în mâna slugilor şi a rânduit fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze”.
Aşadar, cuvântul de ordine ce caracterizează timpul Adventului este exprimat prin verbele „a lua aminte, a veghea, a se ruga, a sta treaz”. E timpul să ne trezim din somn pentru că mântuirea este aproape: va scrie Sfântul Paul creştinilor din Corint, interpretând cuvintele lui Isus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”, la îndemâna voastră.

Invitaţia la a ţine ochii bine deschişi, pare irosită, întrucât oricui i s-ar face, se primeşte invariabil răspunsul: „Am ochii deschişi de când m-am născut”. Nimeni, de fapt, nici chiar cel mai somnoros dintre oameni, nu se gândeşte că este un adormit, în multe privinţe. Şi dacă invitaţia de a fi treji are sens religios, riscă să se lovească de un zid, întrucât oamenii au făcut de mult alegerile lor, şi nu le place să li să spună mereu că problema credinţei trebuie ţinută constant deschisă.

Din acest motiv, Biserica ne invită să deschidem ochii asupra sensului Crăciunului şi să reflectăm încă o dată despre semnificaţia lui Dumnezeu care vine să bată la uşa noastră. El vine ca "răscumpărătorul nostru", ca mântuitor. Da, există riscul chiar şi pentru creştinii practicanţi să rămână într-o închidere a minţii ce se traduce în observaţia: „Ce lucru nou ar putea să ne aducă anul acesta Crăciunul? Va fi un Crăciun ca altul şi altul”. Şi totuşi reflectând mai bine, cadrul actual se aseamănă cu ceea ce se întâmpla cu opt secole înainte de Cristos în rândul evreilor din moment ce Isaia scria: „Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune (presupuse) erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul.” Pare că citim ceva din zilele noastre. Iar profetul indică şi motivul: „Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine.” Şi de aceea profetul conclude: „ne-ai lăsat în voia fărădelegilor noastre”.

A veghea înseamnă a înţelege clipa prezentă în toată importanţa ei, descoperind în ea trecerea Domnului. Pentru fiecare om, această venire înseamnă un eveniment, o dată, un semn: poate avea loc în liniştea serii, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşilor, fie în aurora dimineţii plină de viaţă. Atenţia la clipa prezentă este marea virtute a creştinismului. „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi…o spun tuturor: „Vegheaţi”. Deci, luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte nechibzuiţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiţi fără minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului: îndeamnă Sfântul Paul pe creştinii din Efes.

Şi cum trebuie un discipol al lui Cristos, un creştin să aştepte manifestarea Domnului nostru Isus Cristos? Câteva versete mai înainte, în acelaşi capitol 13 din Evanghelia după Marcu, Isus îi cere ucenicului ca în aşteptarea venirii sale să dea mărturie despre el în orice loc şi înaintea oricui, să propovăduiască pretutindeni evanghelia mântuirii şi să nu fie îngrijoraţi ce vor răspunde în cazul când vor fi prigoniţi. În orice caz nu trebuie să fugă din prezent, refugiindu-se în trecut, sau luând-o înainte în viitor.

Trebuie să-şi deschidă bine ochii la necesităţile lumii prezente, unde războiul şi învrăjbirea, acte de violenţă asupra celor mai slabi, copii, bolnavi, femei şi vârstnici se petrec în văzul nostru sau nu departe de noi şi în fiecare zi. Ucenicul lui Cristos nu trebuie să se închidă în găoacea egoismului, într-o totală indiferenţă în ceea ce priveşte soarta altora, dar nici nu trebuie să cadă pradă deznădejdii.

Avem la îndemână mijloace eficiente de mântuire: rugăciunea, sfintele taine, Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura Bisericii, exemplul sfinţilor, imboldul şi încurajarea fraţilor în credinţă…În Cristos Isus Dumnezeu ne-a dat toată bogăţia darului, după cum afirmă apostolul Paul la începutul primei sale Scrisori către Corinteni.

Împreună cu Biserica spunem la rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic, te rugăm să întăreşti voinţa credincioşilor tăi pentru ca să întâmpine cu fapte de sfinţenie pe Cristos care vine şi să se învrednicească a sta la dreapta ta în împărăţia cerurilor”.
Încheiem cu salutul Apostolului din scrisoarea amintită mai sus: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos” (1Cor 1,3).
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

(Radio Vatican, A.Lucaci, 27/28 noiembrie 1993, revizuită la 29 noiembrie 2008)

Aici, în formă redusă, versiunea audio: