Predică la solemnitatea lui Cristos Regele Universului: iubirea, criteriul judecăţii universale

(RV - 22 noiembrie 2008) E ziua Domnului. Duminica a 34-a şi ultima din anul bisericesc coincide, potrivit calendarului roman sau latin, cu solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos Regele Universului.
Liturghia sărbătorii se deschide cu un text din cartea Apocalipsului: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat, să primească puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea. Lui să-i fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor” (5,12; 1,6).

Cristos este rege fiindcă îşi dă viaţa pentru toţi, iar după ce va fi nimicit moartea, ultimul duşman, va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl.
Lecturile biblice propuse pentru ciclul A privilegiază persoană lui Cristos „rege, care acum stăpâneşte în Biserică, iar la sfârşitul tipurilor, după ce lumea va fi ajuns la maturitatea creştină, va reveni în slavă, pentru a oferi Tatălui „o împărăţie veşnică şi universală, împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii”.
Momentul final al aducerii la îndeplinire a tainelor răscumpărării lumii va fi judecata universală, bazată pe iubire şi îndurare. Biserica şi întreaga umanitate se îndreaptă spre acest moment de judecată în care regalitatea lui Cristos nu va mai putea fi umbrită şi contestată de nesocotinţa oamenilor. Între timp, Biserica se aseamănă cu un ogor în care creşte grâu bun dar şi neghină; se aseamănă cu un năvod cu tot felul de peşti, buni şi răi. Acest amestec este suportat cu răbdarea aceluia care a venit să caute ce era pierdut. O situaţie în care păstorul cel bun lasă cele 99 de oi şi se duce după oaia rătăcită în pustiu spre a o readuce la staul.

De aceea, ultima duminică din anul bisericesc ni-l înfăţişează pe Isus, care deşi blând şi smerit cu inima, este judecătorul celor vii şi al celor morţi. Este Pantocratorul ce domneşte aşa cum este reprezentat pe absidele bisericilor răsăritene sau deasupra portalurilor catedralelor romanice: o figură maiestoasă, ţinând în mână evangheliarul deschis în timp ce o ridică pe cealaltă în gest ce nu-i numai de instruire şi binecuvântare ci şi de suverană judecată.

Aşadar, Domnul este păstorul care conduce oile la ape liniştite, la Împărăţie, după ce va fi supus moartea ultimul vrăjmaş. Păstor iubitor de turmă şi de mare grijă, nu omite să dezvăluie fiecăruia cine este. O judecată care în lectura profetului Ezechiel este menită să-i scoată la lumină pe conducătorii buni din Israel în contrast cu cei răi, în timp ce în pericopa evanghelică de la Matei ea se extinde la toate neamurile pământului.

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu la profetul Ezechiel 34,11-12.15-17: „De acum eu însumi voi căuta oile mele şi voi veghea asupra lor! Cum se îngrijeşte păstorul de turma sa, atunci când oile sunt risipite, aşa voi avea eu grijă de oile mele şi le voi aduna din toate locurile, în care au fost risipite în zilele înnorate şi întunecate. Eu voi paşte oile mele şi le voi conduce la odihnă, spune Domnul Dumnezeu. Voi merge în căutarea oii pierdute, pe cea rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi pansa şi pe cea bolnavă o voi îngriji; o voi păzi pe cea grasă şi puternică; le voi paşte aşa cum se cuvine. Ţie însă, turma mea, îţi spune Domnul Dumnezeu: Iată, eu voi face dreptate între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi".

 
Valoarea vieţii umane…Valoarea demnităţii oricărei persoane nu se poate măsura. Ea este definită de Dumnezeu. Dumnezeu însuşi se prezintă ca bun păstor. Dovadă este grija pe care o poartă pentru fiecare dintre orile sale, ca să trăiască, să crească. Vedem aici imaginea lui Isus, bunul Păstor care a spus: „Eu am venit ca ei să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Întrucât Isus a trăit iubirea adevărată până la sfârşit, până la dăruirea de sine, El este în măsură să judece iubirea omului, adică răspunsul omului la iubirea creatoare şi originară a lui Dumnezeu. Până la venirea lui în slavă, comunităţile creştine trebuie să menţină vie aşteptarea făcând ceea ce a făcut El în viaţa pământească. Atunci Cristos, cel care s-a umilit pe sine şi pe care Tatăl l-a orânduit Domn şi judecător fără apel, va apărea împreună cu îngerii. Creştini sau necreştini, discipoli sau nu, vor apărea înaintea dreptului judecător. O judecată selectivă, de separare, rod al unui discernământ limitat la dezvăluirea omului în proprii săi ochi. Binecuvântare sau blestem, intrare în Împărăţia pregătită de la întemeierea lumii sau excluderea de la ea vor fi urmarea scontată a propriei trăiri: Fiecare culege ceea ce a semănat…

Şi care va fi materia de judecată? Viaţa de pe pământ. De felul cum a trăit, depinde viitorul nu numai al ucenicilor lui Isus ci al fiecărui om. Iar prin felul cum a trăit fiecare se înţelege atitudinea concretă avută faţă de cel flămând, însetat, gol, bolnav, deţinut… Atitudine concretă în sensul de a da pâine, apă, ospitalitate, haine, vizită…Acesta este postul plăcut lui Dumnezeu după profetul Isaia, cu faptele de pocăinţă, despre care vorbeşte Sfântul Luca şi despre care tradiţia rabinică spune: „Acela care nu vizitează un bolnav este ca şi cum ar vărsa sânge” (Rabi Aqiba).

Dar să ascultăm relatarea judecăţii finale în versiunea transmisă de Evanghelistul Matei în capitulul 25, 31-46
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: "Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». El le va răspunde: «Vă spun adevărul: Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică»".

Stupoarea ce-l cuprinde pe oricine, literat sau mistic, simplu credincios sau păstor de suflete, în faţa acestei minunate alegorii a judecăţii universale, este legitimă. Ne găsim, cu acest fragment, în faţa uneia dintre paginile cele mai frumoase şi mai intense din literatura religioasă a tuturor popoarelor şi a tuturor timpurilor. Nimeni înainte de Isus nu reuşise să spună cu mai mare claritate şi simplitate în ce consistă religia; şi nimeni înainte de Isus nu reuşise să spună cu mai multă forţă că, orice ar face omul supunându-se propriei religii, chiar dacă şi-ar sacrifica viaţa, dacă nu ar avea iubire, nu i-ar folosi la nimic.
În ceea ce priveşte fragmentul evanghelic, privit în ansamblul său, el poate fi examinat plecând de la două perspective diferite: cea a severităţii şi cea a milostivirii, aşa cum a intuit Michelangelo şi a exprimat-o cu inegalabilă artă în marea frescă a Judecăţii universale din Capela Sixtină.
Dacă textul este examinat în perspectiva severităţii divine, în faţa noastră stă figura maiestoasă a lui Isus, care cu braţul ridicat îi respinge pe păcătoşi: „Plecaţi de la mine!” Înţelegem atunci că atare rigoare este justificată de gravitatea păcatului, care este o ofensă pe care omul o aduce direct lui Dumnezeu.
Dacă, în schimb, acelaşi fragment evanghelic este examinat în perspectiva îndurării, punctul focal al marii fresce se deplasează spre Maria, care plină de angoasă se adresează Fiului ca în acea clipă supremă să aibă milă de oameni. Va avea? Este un interogativ la care nu se poate răspunde în mod subiectiv, dar nici chiar examinând toată Evanghelia.
Există ceva care nu este spus în Evanghelie, dar care în baza a ceea ce este spus - poate fi presupus, dorit, sperat şi, oricum, orice s-ar zice sau s-ar scrie în această privinţă, va fi clarificat numai în veşnicia lui Dumnezeu.

Dacă de la perspectiva generală a textului se trece la analiza celor două părţi în care fragmentul este clar împărţit, ne dăm seama că ne găsim în faţa unei sinteze a Evangheliei, care a fost ordonată în jurul poruncii iubirii. Este lămurită înainte de toate, ca punct-bază a sintezei, identitatea lui Isus, care este prezentată în aceiaşi termeni prin care în Vechiul Testament este prezentat Dumnezeu care, înconjurat de îngerii săi, vine să-i judece pe oameni. Apoi este afirmat că judecata din urmă a lui Dumnezeu se va desfăşura, nu asupra fidelităţii oamenilor faţă de riturile şi legile religiilor lor, ci asupra practicării poruncii iubirii de aproapele. Nu sunt judecaţi cei bogaţi, ca în alte pagini ale Evangheliei, ci toţi oamenii fără nici o deosebire. Imaginile dure şi dialogul agitat între protagoniştii marii alegorii oferă cel mai dramatic text din câte s-au scris vreodată pe tema mântuirii veşnice.

Dar ceea ce surprinde în acest fragment este ieşirea, din partea lui Isus, dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii pentru a intra în dimensiunea universală a umanităţii răscumpărate în care toţi oamenii au o singură origine, Creatorul, şi o singură poruncă, cea a iubirii. Trasând, într-un fel, liniile unui ecumenism neactivat de noi încă îndeajuns, El învaţă că cine va fi avut milă de cei mai nefericiţi dintre oameni, a intrat fără să ştie în istoria mântuirii înfăptuite de Dumnezeu. O vom descoperi în ziua cea din urmă.

Până atunci, putem spune că fiecare om îşi maturizează judecata ca binecuvântare sau ca blestem, după cum se face sau nu binecuvântare pentru sărmanii care îi ies în cale. În caz afirmativ, favoarea lui Dumnezeu care însoţeşte intrarea în lume a fiecărui om, binecuvântarea originară însoţeşte şi intrarea în moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu, binecuvântarea escatologică.

Binecuvântarea este urmare a faptului că toţi cei care acţionează astfel se comportă asemenea lui Dumnezeu, de aceea sunt proclamaţi „drepţi”. Dumnezeu i-a îmbrăcat pe cei goi, după izgonirea din Paradis. A vizitat pe cel bolnav, a mângâiat pe cei mâhniţi. A privit la văduvă şi orfan în istoria biblică.

Isus Cristos a înfăptuit lucrările Tatălui în gradul cel mai înalt. De aceea, înviat din morţi, Fiul omului, şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca judecător. Calea împărăţiei, potrivit Evangheliei de azi, stă, pentru fiecare om, în atenţia şi grija faţă de semenii noştri aflaţi în nevoie. Cine face acest lucru, ştie sau nu, lucrează la fel ca Dumnezeu. Este o cale care îşi are înăptuitorul prototip în Cristos Isus, modelul în persoană. Fiul omului se identifică cu cei nevoiaşi, cu cei mici. Motiv de surpriză pentru toţi, drepţi şi nedrepţi. „Când te-am văzut vreodată flămând?” Ori de câte ori aţi făcut sau nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut sau nu mi-aţi făcut!

Foame, sete, dezrădăcinare, despuiere, boală, închisoare şi alte situaţii de acest fel, nu par la prima vedere locuri ale prezenţei lui Dumnezeu şi a Fiului. Dimpotrivă sugerează îndepărtare şi lipsă de viaţă, lipsă de binecuvântare. Şi totuşi, de deschiderea faţă de aceste realităţi umane depinde destinul fiecărui om: al celui care crede în Cristos dar şi al celui de altă religie sau care nu crede.

Devoţiunea plină de pasiune faţă de săracul pe care toţi îl pot vedea şi întâlni, sacramentul aproapelui - cum s-a spus - constituie criteriul judecăţii noastre. În maximum de absenţă, se ascunde prezenţa lui Isus până la identificarea cu cei umiliţi şi oropsiţi cu gemetele şi plânsul lor.

În aşteptarea vie a lui Isus, Fiul omului, care va veni să facă dreaptă judecată, comunităţile creştine nu trebuie să-şi facă iluzia că pot scinda şi separa mărturisirea şi celebrarea credinţei „Doamne, Doamne”, de practicarea ei: împlinirea voinţei lui Dumnezeu Tatăl, manifestată în Isus Cristos, singurul Mântuitor al omului.
Sărbătoare binecuvântată, iubiţi ascultători!
(Radio Vatican, A. Lucaci, 20/21 noiembrie 1993, text revizuit la 22 noiembrie 2008)

 
Aici serviciul audio în versiune redusă: