Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a din Timpul liturgic ordinar, ciclul A; în format audio, total diferită omilia duminicală

(RV - 25 octombrie 2008) E ziua Domnului. „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu, spune Domnul: Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el”. Deja versul la Evanghelia acestei duminici trimite la trăirea Cuvântului lui Dumnezeu, în originalitatea mesajului creştin care pleacă de la o bază comună cu iudaismul: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Dt 6,5) şi „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18).

La Sfânta Liturghie citim din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 22,34-40:
"În acel timp, ³⁴ fariseii, auzind că Isus a închis gura saduceilor, s-au adunat laolaltă. ³⁵ Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus: ³⁶ "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?" ³⁷ El i-a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. ³⁸ Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. ³⁹ Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. ⁴⁰ În aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii".

Aşadar, un farizeu l-a întrebat pe Isus: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?" Şi Isus îi răspunde: „Agapèseis Kùrion…agapèseis plesìon...Să-l iubeşti pe Domnul…să-l iubeşti pe aproapele”.

Oricum, întrebarea pusă de farizeu nu era una academică, pur teoretică. Evreii s-au mândrit mereu că trag din Scriptură un mare număr de porunci şi s-au preocupat totodată să le prezinte într-o formă unitară.

Dacă e adevărat că rabinii reuşiseră să formuleze 613 porunci, dintre care 365 negative câte sunt zilele unui an şi 248 pozitive ca şi numărul presupus al oaselor corpului omenesc, este adevărat însă că regele David numără 11 porunci în Ps14/15, 2-5, profetul Isaia are 6, în capitolul 33,15 al cărţii sale, profetul Mihea propune 3 (6,8), Amos 2 (5,4) iar Habacuc una singură: „Cel drept va trăi din credinţă” (2,4).

Apoi în Mishnàh, prima parte a Talmudului conţinând tradiţia orală a Legii, se citeşte. „Un păgân i-a zis rabinului Shammài:’Devin un prozelit dacă mă înveţi Legea în timpul cât reuşesc să stau într-un picior’. Shammài l-a alungat imediat cu un baston. În schimb rabinul Hillél l-a primit pe păgân şi i-a spus: ’Să nu faci aproapelui tău ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie. Aceasta este Legea; restul e doar interpretare’” (Shabbàt 31a). Iar rabinul Aqiba spunea: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi; este marele principiu fundamental al legii”.

Trebuie, deci, să recunoaştem că şi înainte de Isus existase în ebraism o legătură între iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Legătura, cum asigură rabinul Isidore Epstein, rectorul Colegiul Iudaic din Londra, a fost stabilită prin porunca de bază a iudaismului, care este aceasta: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev 19,1).

Totuşi problema nu trebuie pusă pe planul elaborării doctrinare, ci pe cel istoric. Este cert, de fapt, că niciodată înainte de Cristos acest adevăr nu fusese pus în evidenţă ca în Evanghelia lui Isus.

Isus afirmă că cele două iubiri se află pe o perfectă poziţie de paritate: a doua poruncă este „asemenea”, adică este importantă ca şi prima; deşi nu e identică este tot atât de necesară ca cea dintâi. Pentru Isus dimensiunea verticală, adică iubirea pentru Dumnezeu şi cea orizontală, adică iubirea pentru aproapele, sunt inseparabile, se îmbină şi se însufleţesc reciproc şi alcătuiesc „existenţa şi trăirea creştină” totală şi genuină.
Cade astfel opoziţia dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă. Omul îşi află unitatea în iubire care implică întreaga sa fiinţă: „inima", adică conştiinţa, „sufletul”, adică existenţa vitală şi lăuntrică, gândire şi acţiune: „acel „pe tine însuţi”.

Punerea celor două iubiri pe un plan paritar era aproape ca o blasfemie în iudaismul din acea vreme. Mai mult, Isus adaugă că „în aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii" (v. 40). În expresia originară, de aceasta „atârnă” toată Biblia. În alte cuvinte, cine îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele a împlinit deja toate poruncile conţinute în Scriptură.

Pe bună dreptate s-a spus că ziua, în care a fost formulată această noutate, este una din datele cele mai importante ale istoriei umanităţii (biblistul M.-J. Lagrange). De la acea dată, istoria religioasă a lumii şi-a schimbat cursul. Chiar celelalte religii necreştine nu mai sunt aceleaşi de când s-au întâlnit cu evanghelia lui Isus.

Noutatea absolută a acestui eveniment, mai mult decât formularea verbală a poruncii, este însăşi persoana lui Isus, care a împlinit porunca iubirii până la dăruirea supremă de sine făcută Tatălui în favoarea oamenilor, iar la ultima Cină înaintea pătimirii, după ce le-a spălat picioarele, a le-a dat ucenicilor această poruncă: „V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,15). Isus înlocuieşte porunca „Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” cu „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu” (In 15,12).

 
De acum înainte nu numai ucenicii săi, ci toţi oamenii vor putea privi la Isus ca la acela care mai mult decât toţi ceilalţi profeţi a învăţat oamenii că singurul adevăr datorită căruia vor putea fi plăcuţi lui Dumnezeu, este a se iubi între ei şi a se iubi în Domnul.

Dar şi evreii înşişi vor putea privi la rabbì din Nazaret ca la acela care mai mult decât toţi ceilalţi dintre ei a adus lumii adevărurile ebraismului, îmbogăţindu-le cu înţelepciunea sa extraordinară, primită de la Tatăl.

Aşadar, porunca iubirii de Dumnezeu şi cea „asemenea” ei: porunca iubirii de aproapele se înrădăcinează în porunca iubirii de Dumnezeu în aşa măsură încât, separată de rădăcina ei, este dificil, dacă nu chiar imposibil, ca cineva să o poată practica în plinătatea ei.

Cele două planuri ale iubirii divine şi iubirii umane nu sunt, independente şi separate ci se împletesc, se întretaie devenind o cruce măreaţă şi luminoasă. Ea îşi înfige baza adânc în pământul nostru, pătrunde cu vârful în cer iar braţele larg deschise cuprind lumea întreagă.

O spune extrem de clar Sfântul Ioan în prima sa scrisoare: „Dacă cineva spune. <Îl iubesc pe Dumnezeu> şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său” (I In 4, 20-21).

 
Reţinem: singurul adevăr pentru care oamenii pot fi plăcuţi lui Dumnezeu, este a se iubi între ei şi a se iubi în Domnul.

Un adevăr simplu exprimat şi în frumoasa cântare de factură populară dar de inspiraţie biblică: „Ce bine e când fraţii în Domnul se iubesc şi-n dragoste şi pace pe lume vieţuiesc. Ca roua dimineţii pe câmpuri şi pe văi, şi binecuvântarea căde-va peste ei”.

 
Binecuvântare ce-şi are sursa în iubire adică în Dumnezeu care este iubire (1In 4,16) şi căruia îi spunem cu psalmistul: “ Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne, tu eşti stânca mea, cetatea mea şi eliberatorul meu. Dumnezeule, tu eşti stânca mea, adăpostul meu, scutul meu, tăria care mă salvează, apărarea mea. Îl chem pe Domnul cel Prealăudat, şi sunt eliberat din mâna duşmanilor mei. Domnul trăieşte! Binecuvântat să fie stânca mea! Preamărit să fie Dumnezeu, mântuitorul meu!” (Ps 17,2-3a.3bc-4.47) Şi încă o dată cu psalmul responsorial: Te iubesc, Doamne, tu eşti tăria mea!
Duminică plăcută iubiţi ascultători!
(A. Lucaci)

Omilia, cu totul diferită, doar
în format audio, aici: