Cine ştie cui îi aparţine, ştie să dea lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu: predică
la Duminica XXIX-a din Timpul ordinar
(RV -18 octombrie 2008) E ziua Domnului. La Sfânta Liturghie citim
din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după Sfântul Matei, cap.22,15-21: În
acel timp, 15 fariseii s-au adunat şi au ţinut sfat cum să-l prindă pe
Isus în vorbă. 16 Au trimis deci la el pe ucenicii lor împreună cu adepţii
lui Irod, care i-au zis: "Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi că-i înveţi pe oameni
adevărata cale a lui Dumnezeu, fără să te laşi influenţat de cineva, deoarece nu cauţi
la faţa oamenilor. 17 Spune-ne, aşadar, ce crezi: este îngăduit să plătim
tribut împăratului, sau nu?" 18 Dar Isus cunoscându-le răutatea, le-a răspuns:
"Făţarnicilor, de ce mă puneţi la încercare? 19 Arătaţi-mi moneda cu care
plătiţi tributul". Ei i-au prezentat un dinar. 20 El i-a întrebat: "Ale
cui sunt chipul şi inscripţia de pe el?" 21 "Ale împăratului", i-au răspuns
ei. Atunci el le-a zis: "Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu
ce este al lui Dumnezeu!"
Tributul pentru împărat. Este singura
dată când Isus tratează o temă politică. Şi nu putem uita că răspunsul dat de Isus
a marcat toată istoria Occidentului creştin şi a Europei. Acest „"Daţi, aşadar, împăratului
ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" a împiedecat de-a
lungul secolelor fuziunea celor două ordini, a împiedecat creştinilor idolatrizarea
formelor politice şi statele şi supunerea Bisericii puterilor lumeşti. Dar, stabilind
un primat, a sugerat în acelaşi timp necesitatea unei legături care totuşi să nu nesocotească
deosebirea.
Prima întrebare este aceasta: pentru care motiv i s-a cerut lui
Isus să se pronunţe dacă trebuie plătit sau nu tribut împăratului? Evangheliştii Matei
şi Marcu spun că „pentru a-l prinde în vorbă” iar Luca adauga: „si sa-l dea pe mâna
autoritatii şi a puterii guvernatorului” (20,20). O explicaţie: tributul împăratului,
în greacă kensos, în latină census, era o taxă pro
capite, pe cap de locuitor, corespunzătoare unui dinar roman de argint.
Dar
unii s-ar putea întreba: „Pentru ce atâta zel pentru fiscul şi pentru autoritatea
Romei? Trebuie precizat că toţi evreii, din orice grupare religioasă sau politică
ar fi fost, cu greu suportau această taxă, şi nu doar pentru motivul că alimentau
visteria ocupanţilor romani, ci mai ales pentru că pe dinarul de argint, cu care trebuia
plătit tributul, era reprezentat chipul împăratului Tiberiu, purtând în jurul capului
inscripţia latină: „Tiberius Caesar divi Augusti filius Augustus”, adică
„Tiberiu Cezar August fiu al divinului August”. Formula a fost mereu considerată de
evrei ca blasfematore, ca o încălcare a primei porunci din decalog care spune: „Să
nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare
a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos, şi din
câte sunt în apele de sub pământ!” (Ex 20,3-4).
Deci dacă toţi,
chiar cei mai porniţi împotriva Romei, plăteau tributul, o făceau ca să nu aibă neajunsuri
din partea autorităţii romane, dar şi pentru că se citeşte în cartea Ecleziastului
8,2: „Ascultă de porunca regelui din pricina jurământului făcut lui Dumnezeu”. De
altfel şi apostolul Paul va scrie Romanilor: „Cine se împotriveşte autorităţii se
împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu, iar cei răzvrătiţi vor primi condamnarea”
(Rom 13,2).
Dacă eşti Mesia, desfiinţează tributul plătit
împăratului. Deci pentru ce emisarii sinedriului i-au cerut lui Isus să spună:
„Este îngăduit să plătim tribut împăratului, sau nu?”. Nu este de ajuns să se răspundă
că voiau să-l descalifice în faţa poporului, dacă ar fi răspuns că da; sau să-l compromită
în faţa autorităţii romane, dacă ar fi răspuns că nu. Pentru a înţelege întrebarea,
trebuie să avem în vedere faptele premergătoare, cele petrecute mai înainte care o
pregătesc şi o justifică.
Isus contestase cultul de la templu în numele drepturilor
încălcate ale lui Dumnezeu. Numai Mesia ar fi putut acţiona în acest mod, şi de aceea
şefii sinedriului îl întrebaseră: „Cu ce autoritate ai făcut-o?” (Mc 11,28).
În afară de aceasta, în povestirea parabolei viticultorilor ucigaşi, Isus spusese
că este „fiul preaiubit al lui Dumnezeu, urmaşul său” (Mc 12,6-7) şi piatra
unghiulară a împărăţiei sale (v.10). În alte cuvinte, se declarase Mesia.
Şi
iată întrebarea: „Dacă eşti cu adevărat ceea ce afirmi, trebuie să începi instaurarea
împărăţiei mesianice abolind toate împărăţiile pământului cu toate legile şi taxele
lor. Dacă nu o faci, eşti doar un impostor, care tulbură ordinea în oraş şi la templu
dându-se mare în faţa poporului, dar care se dovedeşte un fricos în faţa puternicei
stăpâniri a imperiului roman”.
Lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.
Isus a răspuns la întrebarea privind fiscul spunând: "Daţi, aşadar, împăratului ce
este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" (v.17). Cerând
să i se arate moneta tributului, Isus punea problema proprietăţii: „Ale cui sunt chipul
şi inscripţia?” Şi după ce a formulat interogativul asupra proprietăţii, a prezentat
imediat necesitatea restituirii. Cu acest răspuns, a calificat înainte de toate aşteptarea
mesianică în sens religios eliberând-o de amestecuri politice, şi acest lucru explică
admiraţia pe care a trezit-o în cei prezenţi, cărora nu le plăcea să vadă rezolvarea
problemelor religioase mereu pe criterii politice, de opoziţie sistematică faţă de
autoritatea romană. În al doilea rând, a reaşezat în dimensiunile sale exacte termenii
raportului dintre Dumnezeu şi guvernele umane: cum poate un puternic al pământului
să pericliteze cu drepturile sale fiscale suveranitatea fără egal al lui Dumnezeu?
Numai atunci când împăratul vrea să ia locul lui Dumnezeu în inima credincioşilor,
se impune opţiunea de a-i rezista, după cum este scris: „Pe Domnul Dumnezeul tău îl
vei adora” (Mt 4,10; Dt 6,13). Noi suntem proprietatea lui Dumnezeu. „Moneda
lui Cristos este omul; în ea se află chipul lui Cristos…numele lui Cristos…beneficiile
lui Cristos”, a scris Sf. Augustin (Serm. 90,10,116). Fiind noi proprietatea
lui Dumnezeu, posesia sa, a ne da Lui pe noi înşine înseamnă o restituire, un a reda.
Omul care ştie „al cui este”, poate concepe această restituire şi redăruire ca ceva
cu totul corespunzător originii şi naturii sale. Omul care nu mai ştie „al cui este”
e absolut incapabil de adevărată dăruire de sine, simţind dăruirea ca o pierdere,
o posibilă dispariţie.
Şi încă ceva. Astăzi se încheie protocoale de cooperare
şi acorduri între Biserici şi State în domenii de atribuţie mixtă, statală şi bisericească
- căsătorie, educaţia civilă şi religioasă etc - , în timp ce se recunosc şi se delimitează
respectivele sfere de influenţă. Nu este vorba de înţelegeri sau acorduri perfecte,
şi ar fi mai bine dacă oamenii ar coexista paşnic şi nu ar fi nevoie de acorduri de
nici un fel. Dar, întrucât oamenii sunt gata să se lupte şi pentru inepţii, sunt bine
venite asemenea înţelegeri şi protocoale, chiar dacă imperfecte. (A.L.)