30 de ani de la alegerea lui Ioan Paul al II-lea la sediul lui Petru

(RV - 16 octombrie 2008) 1978, „anul celor trei Papi”, a cunoscut ultimul său act în ziua de 16 octombrie, cu alegerea lui Ioan Paul al II-lea. În toată lumea celebrări şi manifestări sunt pe ordinea de zi spre a comemora acel eveniment. Joi, la ora 17.30, Benedict al XVI-lea şi Părinţii sinodali au asistat la proiecţia filmului „Mărturie”, realizat după cartea „O viaţă cu Karol” a cardinalului arhiepiscop de Cracovia, Stanislaw Dziwisz, şi a scriitorului Gian Franco Svidercoschi. Acelaşi cardinal Dziwisz - timp de 27 de ani secretar al Papei Woityła - a celebrat joi dimineaţă, la ora 11, Liturghia euharistică comemorativă în bazilica "Sfântul Petru". Mult s-a spus şi s-a reevocat referitor la calităţile umane şi spirituale care l-au făcut iubit şi de neuitat în toată lumea pe Pontiful polonez. Dar deja în începuturile ministerului său petrin pot fi găsite în germen tematicele de bază ale magisteriului său. Un magisteriu impregnat de iubire faţă de om şi însoţit - mai ales la începuturi - de capacităţi comunicative ieşite din comun. Asupra acestor aspecte particulare reflectă în serviciul său Alessandro De Carolis:

• Secvenţe muzicale.
Ne-a lăsat prins cu amândouă mâinile de crucea infirmităţii şi într-o tăcere golită de orice posibilitate de comunicare. Dar a fost un timp în care vocea lui răsuna cu hotărâre pentru a vesti chipul lui Cristos şi a denunţa feţele răului - voce baritonală, capabilă de măsură moderată sau de tunet, prietenoasă sau gravă - şi a fost un spaţiu pe care dinamismul său l-a dominat în întregime, întrucât modul său de a-şi înţelege propria misiune coincidea cu „marginile pământului”. Ioan Paul al II-lea s-a stins din viaţa pământească la 2 aprilie, în urmă cu 3 ani, ca o mică flacără, dar lumea în piaţa "Sfântul Petru" sau în faţa televizorului, la 16 octombrie, acum 30 de ani, avuse imediat posibilitatea de a vedea rugul aprins care avea să distingă multă vreme îndelungatul său Pontificat.

Un foc în voce şi de idei, de tonalitate şi valori, a cărui amintire tinde încet-încet să se estompeze în memorie, înlocuită de amintiri mai recente, suferite, lipsite de ton. Noi am vrea, deci, să-l amintim în această reevocare pe Karol Woityła din primele luni la sediul lui Petru, urmărindu-l în extraordinara normalitate ce caracterizează ziua unui Papă: în întâlnirile sale cu lumea, în propunerea Evangheliei la orice categorie umană, reascultând pasaje din câteva discursuri ale sale cele mai normale şi de aceea lăsate la o parte de retrospectivele biografice de acum consolidate - şi adesea puţin repetitive - privitoare la el.
 
• Secvenţe muzicale.
Era papă de trei luni de zile şi nu mult timp după aceea, ducându-se în Mexic la Puebla, avea să lase în cronicile Bisericii şi ale lumii, primul, puternic, semn al încărcăturii sale apostolice. Dar deja în mica sală a aeroportului Fiumicino, înainte de plecare, Ioan Paul al II-lea, vorbind cu jurnaliştii, arată că are clară o viziune a sa despre contingenţa istorică. Războiul rece este încă departe de a fi îngropat sub ruinele Zidului, planeta împărţită în blocuri se mişcă între temeri şi neîncredere. Şi, cu toate acestea, tânărul Papa ştie că există o valoarea mai mare decât ideologiile sau decât convenienţele politice pe care trebuie punctat, aşa cum face el, care are într-adevăr la inimă prezentul şi viitorul umanităţii.

E ziua de 25 ianuarie 1979:
• „Desigur, situaţia globală a lumii contemporane, a diferitelor continente, sisteme, nu este o situaţie uşoară, este mai degrabă complicată. Dar pe de altă parte, aş vrea să fiu optimist, că ceea ce este bun în mintea şi în inima omului va putea învinge. Este datoria Bisericii, este datoria mea, a ajuta ceea ce este bun în mintea umană, în inima umană, pentru a învinge răul”.

Intervenţia sa în adunarea episcopilor latino-americani de la Puebla a fost ca un „tunet”. Dar deja înainte şi după Crăciunul din 1978, tânărul Pontif dăduse glas altor capitole centrale ale magisteriului său asupra „omului”. Începe de la fiinţa umană încă nenăscută şi deci fără posibilitatea de a se apăra în caz de abuz.

La 28 decembrie 1978 se adresează astfel celor care, în saloanele unui spital caută să împace credinţa şi profesionalitatea:
• „Slujirea vieţii trebuie să vadă angajaţi, cu generos entuziasm, mai ales medicii catolici, care în credinţa lor în Dumnezeu creator - pentru care omul este chip - şi în misterul Cuvântului veşnic coborât din cer în slăbiciunea cărnii unui copil lipsit de apărare, găsesc o nouă şi mai înaltă raţiune de dăruire asiduă grijii iubitoare şi tutelării dezinteresate a fiecărui frate, în special dacă e mic, sărac, fără apărare, ameninţat”.

Aceasta este măsura, considerată în carate de credinţă, a Papei „venit de departe”. Un om şi un preot obişnuit în patrie să apere luptând acele valori pe care creştinii de dincoace de Cortina de Fier le trăiau cu o naturaleţe adesea plină de superficialitate. O apărare concretă, lucidă, cum dovedeşte vorbind despre dreptate socială în audienţa acordată unui grup de lucrători creştini.

Era în ziua de 9 decembrie 1978 iar consideraţiile sunt de arzătoare actualitate şi după 30 de ani:
• „Fac apel la conştiinţa tuturor, la cei care oferă de lucru şi la lucrători. Drepturile şi îndatoririle sunt de ambele părţi şi pentru ca societatea să se poată menţine în echilibrul păcii şi bunăstării comune, e necesară strădania tuturor pentru a combate şi învinge egoismul. Problemă desigur dificilă, dar creştinul trebuie să-şi facă scrupule în a fi just în toate şi cu toţi, atât în a remunera şi proteja munca, cât şi în a-şi cheltui propriile forţe. El, de fapt, trebuie să fie un martor al lui Cristos pretutindeni, şi de aceea şi la muncă”.

Noul Papă ales avea un obicei în timpul primelor sale audienţe generale, acela de a se adresa cu un discurs special numai tinerilor. Era un moment mereu viu, palpitant, în afara protocolului. Papa viitoarelor Zile Mondiale ale Tineretului găsise deja o sintonie cu generaţiile mai verzi ale Bisericii, dotat cu o spontaneitate ce se armoniza instinctiv cu cea a celor mai mici care îl înconjurau. Iată un exemplu: suntem în Bazilica Vaticană, este miercuri 20 decembrie 1978:
• „Papa, care reprezintă tinereţea lui Cristos şi a Biserici, este mereu bucuros să se întâlnească cu cei care sunt expresia tinereţii vieţii şi a umanităţii! Există între noi, prin urmare, o afinitate de spirit; se afirmă aproape o exigenţă de a ne întreţine ca între adevăraţi prieteni; se întrevede un gust de a împărtăşi bucurii, speranţe, idealuri”.

Această energie avea o rădăcină şi o limfă mult mai profunde decât o vârstă neobişnuit de tânără pentru rolul şi mai mult pentru importanţa lui, comparativ cu datele personale din registrele stării civile. Rădăcina unei credinţe călite timp de ani de zile într-un context social şi politic - cel polonez - care cerea de la creştini virtutea curajului şi limfa unei rugăciuni zilnice şi intense. Nu întâmplător este faptul că la 13 zile după ce a fost ales Papă, a avut loc prima ieşire din Roma. Ioan Paul al II-lea s-a dus mai întâi la un Sanctuar, cel de la Mentorella, aproape de Tivoli.
Erau 20 de mii persoanele care l-au aclamat iar el le explică astfel valoarea rugăciunii:
• „Biserica se roagă şi vrea să se roage ca să răspundă nevoilor laturii profunde a omului, care uneori este constrânsă şi limitată de condiţiile faptelor contingente ale vieţii de fiecare zi, de tot ceea ce este vremelnic, de slăbiciune, de păcat, da starea omului abătut lăuntric şi de o viaţă ce apare fără sens. Rugăciunea dă un sens întregii vieţi, în orice moment al ei, în orice împrejurare”.

La fel ca cel care a pronunţat-o, şi această convingere vine de departe. Şi răsună, încă şi acum, în pofida faptului că focul acelei voci s-a stins ca o mică flacără într-o seară de aprilie, pentru a rămâne un ecou de neuitat în atâtea inimi”.

Aici serviciul audio: