Deschisă de Benedict al XVI-lea, Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor despre "Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii"; "omul timpului nostru să nu-l elimine pe Dumnezeu din propriul orizont"; apel al Papei adresat familiilor de a citi Sfânta Scriptură

(RV - 5 octombrie 2008) În Anul Paulin, în bazilica papală Sfântul Paul din afara Zidurilor, Benedict al XVI-lea a deschis duminică printr-o Sfântă Liturghie solemnă cea de-a XII- Adunare generală ordinară a Sinodului episcopilor care se desfăşoară în Vatican în perioada 5-26 octombrie pe tema: „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii”;

 
"Verbum Domini in vita et missione Ecclesiae” (latină).
„La Parola di Dio nella vita e nella missione della Chiesa” (italiană).
„The Word of God in the Life and the Mission of the Church” (engleză).
„La Parole de Dieu dans la vie et la mission de l’Église” (franceză).
„La Palabra de Dios en la vida y en la misión de la Iglesia” (spaniolă).
„A Palavra de Deus na vida e na missão da Igreja” (portugheză).
„Das Wort Gottes im Leben und in der Sendung der Kirche” (germană).

Broşura pusă la îndemâna participanţilor la Liturghie se deschide cu urarea apostolului Paul conţinută în instrumentul de lucru al Sinodului: „Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin. Învăţaţi-vă şi îndemnaţi-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea în psalmi, în imnuri şi în cântări spirituale. Cântaţi lui Dumnezeu mulţumindu-i în inimile voastre. Şi tot ceea ce faceţi cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus, mulţumindu-i lui Dumnezeu Tatăl prin el” (Col 3,16-17).

Scopul principal al acestei Adunări sinodale este să se dedice Cuvântului cu care „Dumnezeu cel nevăzut în marea sa bunătate vorbeşte oamenilor ca unor prieteni şi se întreţine cu ei, pentru a-i inivta şi a-i admite la comuniunea cu sine” (Constituţia conciliară Dei Verbum despre Revelaţia divină, 2).
Duminică la începutul Liturghiei, în timp ce Sfântul Părinte şi concelebranţii se îndreptau spre altarul central al bazilicii înălţat deasupra mormântului Apostolului neamurilor s-a intonat „Laudes Regiae” - care, după cunoscut antifon „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat", continuă cu Litaniile Tuturor Sfinţilor, expresie a participării Sfinţilor la momentul intens al existenţei active a Bisericii, fiind sfinţii cea mai autentică interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.
Erau prezenţi, cu mici excepţii, aproape toţi cei prevăzuţi să participe la lucrările Sinodului: 253 Părinţii sinodali, 41 de experţi şi 37 auditori, între care mai multe femei. Prezenţi de asemenea delegaţii fraterni reprezentând 10 Biserici şi comunităţi ecleziale, între care reprezentanţii ortodocşi ai Patriarhatelor Moscovei, Serbiei şi României.

La actualul Sinod al Episcopilor din România se prevede participarea, deşi cu titlu diferit, a mai multor ecleziastici catolici şi ortodocşi: mai întâi IPS György-Miklós Jakubìnyi, arhiepiscop de Alba Iulia, administrator apostolic „ad nutum Sanctae Sedis” al Ordinariatului pentru catolicii de rit armean rezidenţi în România, delegat din partea Conferinţelor episcopilor catolici din România, PS Florentin Crihălmeanu, episcop al eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, desemnat de Consiliul Bisericii Române; PS Siluan, episcop al Diecezei ortodoxe române în Italia, reprezentând Patriarhatul Ortodox Român, ÎPS Nifon Mihăiţă, mitropolit de Târgovişte din cadrul Patriarhatului ortodox român, reprezentând Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi în fine, în cadrul asistenţilor lingvistici asumaţi de secretariatul general al Sinodului, preotul greco-catolic Cristian Crişan.

Introducând Sfânta Liturghie papa Benedict s-a adresat astfel adunării credincioşilor:
"Prea iubiţi fraţi şi surori, Domnul ne-a convocat din toate continentele pământului episcopi şi păstori ai Bisericii lui Dumnezeu pentru a trăi un Sinod dedicat reflecţiei asupra Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii.
Astăzi, duminică, zi a Domnului, celebrăm la începutul acestui Sinod, memorialul morţii şi învierii Domnului, Euharistia de care este generată mereu şi edificată Biserica şi invocăm Duhul Sfânt ca să lumineze, să inspire şi să călăuzească lucrările sinodale".

În fine, Papa a îndemnat pe toţi să retrăiască la începutul Liturghiei amintirea Botezului şi, reînnoind căinţa pentru păcate, să se dispună la celebrarea cum se cuvine a sfintelor taine.

După câteva clipe de tăcere a urmat actul penitenţial „Asperges”, al stropirii cu apă sfinţită, semn al purificării lăuntrice. Din inimi curate s-a intonat cu bucurie imnul de mărire „Gloria in excelis Deo, et in terra pax hominibus bonae voluntatis”.
Liturgia Cuvântului, adică lecturile biblice - Profetul, Apostolul şi Evanghelistul - au fost cele prevăzute pentru Duminica a XXVII-a din Timpul liturgic ordinar şi care vorbesc despre via Domnului şi despre viticultorii ucigaşi. La acestea s-a oprit papa Benedict al XVI-lea în omilia sa.
Papa şi-a început cuvântul de învăţătură arătând că prima lectură, luată din cartea profetului Isaia, precum şi pagina din Evanghelia după Matei, au propus adunării liturgice o sugestivă imagine alegorică a Sfintei Scripturi: imaginea viei despre care am auzit vorbindu-se în duminicile precedente. Pericopa iniţială a povestirii evanghelice face referinţă la „cântarea viei” pe care o găsim la Isaia. Este vorba de un cântec contextualizat în peisajul de toamnă al culesului: o mică, într-adevăr, capodoperă a poeziei ebraice, care trebuie să fi fost foarte familiară ascultătorilor lui Isus şi din care, la fel ca din alte referinţe ale profeţilor, se înţelegea bine că via îl indica pe Israel. Viei sale, poporului pe care şi l-a ales, Dumnezeu îi rezervă aceleaşi îngrijirişi atenţii pe care un mire credincios le acordă miresei sale (cf Ez 16,1-14; Ef 5,25-33).
Imaginea viei, împreună cu cea a nunţii, descrie deci planul divin al mântuirii şi se prezintă ca o impresionantă alegorie a legământului lui Dumnezeu cu poporul său. Accentul nu este atât pe vie cât mai degrabă pe viticultorii ei, cărora, „servitorii” stapânului le cer , în numele lui, cantitatea cuvenită de roade. Servitorii sunt însă maltrataţi şi chiar ucişi. Cum să nu ne gândim la întâmplările poporului ales şi la soarta rezervată profeţilor trimişi de Dumnezeu? La sfârşit, stăpânul viei face ultima încercare: îl trimite pe fiul, convins că vor asculta cel puţin de el. În schimb, se întâmplă contrariul; viticultorii îl ucid tocmai pentru că este fiul, adică moştenitorul, convinşi că astfel vor lua mai uşor în stăpânire via. Asistăm de aceea la un salt de calitate în comparaţie cu acuzaţia de violare a dreptăţii sociale, ce reiese din cântarea lui Isaia. Aici vedem clar cum dispreţul pentru ordinul dat de stăpân se transformă în dispreţ faţă de el: nu este simplă neascultare la o poruncă divină, este adevărată respingere a lui Dumnezeu.

Papa Benedict a arătat că cele denunţate de pagina evanghelică interpelează modul nostru de a gândi şi acţiona; interpelează, mai ales, popoarele care au primit vestea Evangheliei. Dacă privim la istorie, suntem constrânşi să înregistrăm nu rareori răceala şi răzvrătirea unor creştini incoerenţi. Urmare a acestui fapt, Dumnezeu, deşi neretrăgându-şi promisiunea sa de mântuire, a trebuit adesea să recurgă la pedeapsă. În mod spontan ne gândim în acest context, la prima vestire a Evangheliei, din care au luat naştere comunităţi creştine iniţial înfloritoare, care apoi au dispărut iar astăzi sunt amintite doar în cărţile de istorie. Nu ar putea să se întâmple acelaşi lucru şi în epoca noastră? S-a întrebat Pontiful. Naţiuni, altădată, bogate în credinţă şi vocaţii acum îşi pierd identitatea sub influenţa vătămătoare şi distructivă a unei anumite culturi moderne. Există însă şi cine după ce a decis că „Dumnezeu a murit”, se declară pe sine „dumnezeu”, considerându-se unicul făuritor al propriului destin, proprietarul absolut al lumii. Debarasându-se de Dumnezeu şi neaşteptând de la El mântuirea, omul crede că poate face ceea ce îi place şi pune pe sine ca singura măsură a existenţei şi acţiunii sale. Dar când omul îl elimină pe Dumnezeu din orizontul propriu este oare cu adevărat mai fericit? Devine cu adevărat mai liber? Când oamenii se proclamă proprietari absoluţi asupra lor şi unicii proprietari ai creaţiei, pot într-adevăr construi o societate unde să domnească libertatea, dreptatea şi pacea? Nu se întâmplă mai degrabă - cum dovedeşte pe larg cronica de fiecare zi - că se extind arbitrul puterii, interesele egoiste, injustiţia şi exploatarea, violenţa în orice forma a ei? Punctul de sosire, la sfârşit, este că omul se regăseşte mai singur şi societatea mai divizată şi confuză.

În cuvintele lui Isus există o promisiune: via nu va fi distrusă. În timp ce abandonează în destinul lor viticultorii infideli, stăpânul nu se detaşează de via sa ci o încredinţează altor servitori ai săi credincioşi. Aceasta arată că, dacă în unele regiuni credinţa slăbeşte până la a se stinge, vor fi mereu alte popoare gata să o primească. Tocmai de aceea Isus, în timp ce citează Psalmul 117/118: „Piatra pe care au aruncat-o zidarii a devenit în capul unghiului” (v.22), asigură că moartea sa nu va fi înfrângerea lui Dumnezeu. Ucis, El nu va rămâne în mormânt, dimpotrivă, tocmai ceea ce părea să fie înfrângerea totală, va marca începutul unei victorii definitive. Dureroasa sa patimă şi moarte pe cruce va fi urmată de slava învierii. Via va continua atunci să producă struguri şi va fi dată în arendă de către stăpân „altor viticultori, care îi vor da recolta la timpul cuvenit” (Mt 21,41).

 
Imaginea viei, cu implicaţiile sale morale şi spirituale, va reveni în discursul de la Ultima Cină - a observat Papa - când, luându-şi rămas bun de la Apostoli, Domnul va spune”. „Eu sunt viţa adevărată şi Tatăl meu este agricultorul. Orice mlădiţă care în mine nu aduce rod, o taie şi orice mlădiţă care aduce rod o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod” (In 15,1-3). Plecând de la evenimentul pascal, istoria mântuirii va cunoaşte deci o cotitură decisivă, şi protagoniştii ei vor fi acei „alţi viticultori” care, altoiţi ca muguri aleşi în Cristos, adevărata viţă, vor aduce roade îmbelşugate de viaţă veşnică (cf Rugăciunea colecta).
Mângâietorul mesaj pe care îl desprindem din aceste texte biblice este certitudinea că răul şi moartea nu au ultimul cuvânt, dar că cel care la sfârşit învinge este Cristos. Întotdeauna! Biserica nu oboseşte să proclame această Veste Bună, cum s-a întâmplat şi în această zi în Bazilica dedicată Apostolului neamurilor, care cel dintâi a răspândit Evanghelia în vaste regiuni ale Asiei mici şi Europei. Vom reînnoi în mod semnificativ acest anunţ în timpul întregii celei de-a XII-a Adunări generale ordinare a Sinodului episcopilor, care are ca temă „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii”.

La acest punct Papa a salutat cu afecţiune părinţii sinodali, şi toţi cei care iau parte la această întâlnire ca experţi, auditori şi invitaţi speciali. Episcopul Romei a spus că este bucuros să primească delegaţii fraterni ai altor Biserici şi comunităţi ecleziale. A exprimat recunoştinţă Secretarului general şi colaboratorilor săi care în timpul acestor săptămâni vor avea mult de lucru.

Papa a spus că atunci când Dumnezeu vorbeşte, solicită mereu un răspuns; acţiunea sa de mântuire cere cooperarea umană; iubirea sa aşteaptă corespundere. Urarea Papei a fost „ca să nu trebuiască niciodată să se întâmple, ceea ce povesteşte textul biblic cu privire la vie: „Trăgea nădejdea să-i facă struguri buni dar a făcut struguri sălbatici” (Is 5,2). Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate schimba în profunzime inima omului, şi este important deci ca prin el să intre într-o intimitate tot mai crescândă fiecare credincios şi comunitate. Adunarea sinodală îşi va îndrepta atenţia spre acest adevăr fundamental pentru viaţa şi misiunea Bisericii. A se nutri din Cuvântul lui Dumnezeu este pentru ea sarcina primară şi fundamentală. Într-adevăr, dacă vestirea Evangheliei constituie raţiunea ei de a fi şi misiunea sa, este indispensabil ca Biserica să cunoască şi să trăiască ceea ce anunţă, pentru ca predicarea ei să fie credibilă, în ciuda slăbiciunilor şi sărăciilor oamenilor care o compun. Ştim, apoi, că vestirea Cuvântului, la şcoala lui Cristos, are drept conţinut al său Împărăţia lui Dumnezeu, dar Împărăţia lui Dumnezeu este însăşi persoana lui Isus, care prin cuvintele şi faptele sale oferă mântuirea oamenilor din orice epocă. Interesant este în acest sens consideraţia lui Ieronim: „Cine ignoră Scripturile, nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu nici înţelepciunea sa. Ignorarea Scripturilor înseamnă ignorarea lui Cristos” (Prolog la comentariul profetului Isaia: PL 24,17).

În acest An Paulin vom asculta răsunând cu deosebită urgenţă strigătul Apostolului neamurilor: „Vai mie de nu vor predica Evanghelia” (1Cor 9,16); strigăt care pentru fiecare creştin devine invitaţie insistentă la a se pune în serviciul lui Cristos”. „Secerişul este mult” (Mt 9,37), repetă şi azi Divinul Învăţător: atâţia nu L-au întâlnit încă şi sunt în aşteptarea primei vestiri a Evangheliei sale; alţii, deşi au primit o formare creştină, s-au ofilit în entuziasm şi păstrează cu Cuvântul lui Dumnezeu un contact superficial; alţii, apoi, s-au îndepărtat de practica credinţei şi au nevoie de o nouă evanghelizare. Nu lipsesc apoi persoane, cu simţ corect, care îşi pun întrebări esenţiale asupra sensului vieţii şi al morţii, întrebări la care numai Cristos poate dat răspunsuri satisfăcătoare. Devine astfel indispensabil pentru creştinii din fiecare continent să fie gata să răspundă oricui îi cere cont despre speranţa care este în ei (cf 1Pt 3,15), anunţând cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu şi trăind fără compromisuri Evanghelia.

În încheiere, papa Benedict al XVI-lea a invocat har de la Domnul pentru ca - a spus - împreună să ne putem întreba în timpul următoarelor săptămâni de lucrări sinodale, asupra modului în care să facem din ce în ce mai eficientă vestirea Evangheliei în vremea noastră. Toţi simţim cât este de necesar să punem în centrul vieţii noastre Cuvântul lui Dumnezeu, să-l primim pe Cristos ca unicul nostru Răscumpărător, pentru a face astfel ca lumina sa să lumineze orice ambient al umanităţii: de la familie la şcoală, la cultură, la muncă, la timpul liber şi celelalte sectoare ale societăţii. Luând parte la Sfânta Liturghie, ne dăm seama mereu de legătura strânsă care există între vestirea Cuvântului lui Dumnezeu şi Jertfa euharistică: este acelaşi mister care se oferă contemplaţiei noastre. Iată de ce „Biserica - cum pune în lumină Conciliul Vatican II - a venerat întotdeauna Scripturile aşa cum a făcut cu însuşi Trupul Domnului, neîncetând niciodată, mai ales în liturgia sacră, să se nutrească cu pâinea vieţii de la masa atât a Cuvântului lui Dumnezeu cât şi a Trupului lui Cristos şi de a-l oferi credincioşilor”. Pe bună dreptate Conciliul încheie: „După cum din frecventarea asiduă a misterului euharistic sporeşte viaţa Bisericii, tot astfel se poate spera un nou impuls de viaţă spirituală dintr-o creştere a veneraţiei faţă de cuvântul lui Dumnezeu care ’rămâne în veac’” (Dei Verbum 21 şi Încheiere).
Să dea Domnul să ne apropiem cu credinţă de dubla masă a Cuvântului şi a Trupului şi Sângelui lui Cristos. Să ne obţină acest dar Maria Preasfântă, care „păstra toate aceste lucruri meditându-le în inima ei (Lc 2,19). Fie ca Ea să ne înveţe să ascultăm Scripturile şi să le medităm într-un proces interior de maturizare, care niciodată să nu separe inteligenţa de inimă. Să vină în ajutorul nostru Sfinţii, în special Apostolul Paul, pe care anul aceste îl descoperim din ce în ce mai mult ca martor neînfricat şi crainic al Cuvântului lui Dumnezeu: Amin.

Aici, serviciul audio: