Benedict al XVI-lea pentru a doua oară la palatul Quirinale: sâmbătă, în sărbătoarea Sfântului Francisc din Assisi, Patronul Italiei, va fi primit de preşedintele Republicii, Giorgio Napolitano

(RV - 3 octombrie 2008) Puţin după ora 11 sâmbătă 4 octombrie, pentru a şaptea oară din 1939 până azi un preşedinte al Republicii italiene primeşte la Quirinale un Pontif. Benedict al XVI-lea va fi primit la palatul prezidenţial - veche reşedinţă a papilor - de Giorgio Napolitano, care s-a aflat în audienţă în Vatican la 20 noiembrie 2006, la cinci luni după ce a fost ales în funcţia cea mai înaltă a Statului. Pentru Benedict al XVI-lea, cea de sâmbătă 4 octombrie este cea de-a doua vizită la Quirinale, după întâlnirea cu preşedintele Carlo Azeglio Ciampi în ziua de 24 iunie 2005.

Întoarcerea unui papă în platul care a fost al papilor este mereu un eveniment ce readuce în actualitate fapte istorice. Din momentul în care Pius al IX-lea l-a lăsat în anul 1870, şi până când Pius al XII-lea nu s-a întors pentru prima dată ca „oaspete” în 1939 - în prima vizită de Stat la regele de atunci Victor Emanuel al III-lea - palatul Quirinale a rămas timp de 59 de ani simbolul reaşezării treptate a raporturilor dintre Italia şi Sfântul Scaun: raporturi ce-şi află forma şi sigiliul prin Acordurile din Lateran din 1929. În legătură cu semnificaţia şi echilibrele acelor relaţii - remodelate ulterior prin Concordatul din 1984 - mulţi Pontifi şi mulţi preşedinţi ai Republicii Italiene au avut posibilitatea să converseze şi să se confrunte din 1946 înainte. Dar dacă Pius al XII-lea primise în Vatican primii şefi de Stat italieni de la naşterea Republicii - De Nicola în 1946, Einaudi în 1948 şi Gronchi în 1959 - a fost Ioan al XXIII-lea primul Papă care a ieşti din Vatican pentru a se duce în vizită la Quirinale. A avut loc în ziua de 3 iulie 1962, era atunci preşedintele Antonio Segni. Paul al VI-lea s-a dus de trei ori, de patru ori Ioan Paul al II-lea.

Benedict al XVI-lea se duce deci pentru a doua oară la Quirinale. Prima vizită s-a desfăşurat la puţine luni după alegerea sa. Era în ziua de 24 iunie 2005, când a fost primit de preşedintele Carlo Azeglio Ciampi. În acea ocazie - ca şi în cele două audienţe pe care Benedict al XVI-lea le-a avut în Vatican cu preşedintele Ciampi şi în cea cu actualul preşedinte Napolitano la 20 noiembrie 2006 - actualul Pontif nu a omis să revină asupra temelor care constituie „structura fundamentală” a raporturilor dintre Stat şi Sfântul Scaun. Este vorba de dreptul Bisericii să acţioneze pe planul pastoral şi educativ în cadrul societăţii italiene, „fără ţinte de putere şi fără să ceară poziţii de avantaj social şi economic”, cum a afirmat Benedict al XVI-lea în urmă cu trei ani, dar aliniată oricum în apărarea vieţii, a familiei, a dreptului la o instrucţiune deschisă învăţăturii Evangheliei.

Până aici şi serviciul audio:

O poziţie pe care Papa a situat-o în cadrul noţiunii de laicitate a Statului:
• „Legitimă este deci o sănătoasă laicitate a Statului în virtutea căreia realităţile temporale se reglementează conform normelor proprii, fără să excludă totuşi acele referinţe etice care îşi află fundamentul ultim în religie. Autonomia sferei temporale nu exclude o intimă armonie cu exigenţele superioare şi complexe ce derivă dintr-o viziune integrală a omului şi destinului său veşnic”.

O afirmaţie de principii pe care Benedict al XVI-lea a reluat-o în termeni concreţi anul următor cu ocazia vizitei în Vatican a preşedintelui Napolitano:
• „Libertatea, pe care Biserica şi creştinii o revendică, nu prejudiciază interesele Statului sau ale altor grupuri sociale şi nu vizează o supremaţie asupra lor, dar este mai curând condiţia pentru ca, aşa cum am spus în timpul recentei Reuniuni naţionale ecleziale, desfăşurată la Verona, să se poată îndeplini până la capăt acel preţios serviciu pe care Biserica îl oferă Italiei şi fiecărei ţări în care ea este prezentă”.

Colaborare, respect, libertate religioasă garantată, dar nu numai. Benedict al XVI-lea a subliniat mereu importanţa rădăcinilor creştine care în Italia, mai mult decât oricare altă ţară din lume, îmbracă semnificaţii care au impregnat în mod transversal şi indelebil istoria Peninsulei. Cuvintele de admiraţie pe care Papa le-a adresat în 2006 Italiei prin reprezentanţa sa instituţională la cel mai înalt nivel sună deci ca aliment de drum pentru apropiata revenire la Quirinale:
• „Naţiunea italiană să ştie să înainteze pe calea progresului autentic şi să poată oferi Comunităţii internaţionale contribuţia ei preţioasă, promovând mereu acele valori umane şi creştine care hrănesc istoria sa, cultura sa, patrimoniul său ideal, juridic şi artistic, şi care sunt încă la baza existenţei şi angajării cetăţenilor ei”.