Creştinismul este libertatea de a sluji adevărul Evangheliei şi pe cei săraci: Benedict
al XVI-lea, la audienţa generală, dedicată Sfântului Paul; în centrul catehezei, "conciliul"
de la Ierusalim şi "incidentul" de la Antiohia Siriei (textul catehezei).
RV 01 oct 2008.Prezentăm mai jos în traducerea noastră de lucru
textul catehezei Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, ţinută la audienţa generală
de miercuri în Piaţa Sfântul Petru, cu participarea a 20.000 de credincioşi:
"Dragi
fraţi şi surori, respectul şi veneraţia pe care Paul le-a cultivat dintotdeauna faţă
de Cei Doisprezece, nu încetează atunci când el apără cu francheţe adevărul Evangheliei,
care nu este altceva decât Isus Cristos, Domnul. Vrem să ne oprim astăzi la două episoade
care dovedesc veneraţia şi, în acelaşi timp, libertatea cu care Apostolul se adresează
lui Chefa şi celorlalţi Apostoli: aşa zisul "conciliu" de la Ierusalim şi incidentul
de la Antiohia Siriei, relatate în Scrisoarea către Galateni (cf 2,1-10; 2,11-14).
Orice conciliu şi sinod al Bisericii este un "eveniment al Duhului" şi poartă
în realizarea sa instanţele întregului popor al lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Luca,
informându-ne despre primul conciliu al Bisericii, desfăşurat la Ierusalim, introduce
cu aceste cuvinte scrisoarea trimisă de Apostoli cu acea ocazie comunităţii creştine
din diaspora: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât..." (Fapte 15,28). Spiritul, care lucrează
în întreaga Biserică, îi duce de mână pe Apostoli să păşească pe drumuri noi pentru
a-şi realiza planurile sale: El este protagonistul principal al edificării Bisericii.
Şi totuşi, adunarea de la Ierusalim s-a desfăşurat într-un moment de nu puţină
tensiune în interiorul Comunităţii de la început. Era vorba de a răspunde la întrebarea
dacă ar fi nevoie să se ceară de la păgânii care îşi dădeau adeziunea la Isus Cristos,
circumcizia sau dacă ar fi permis să fie lăsaţi liberi de Legea mozaică, adică de
respectarea normelor necesare pentru a fi oameni drepţi, observanţi ai Legii, şi mai
ales liberi de normele privind purificările cultuale, alimentele pure şi impure şi
sâmbăta. Despre adunarea de la Ierusalim ne povesteşte şi sfântul Paul în Galateni
2,1-10: după 14 ani de la întâlnirea cu Cel Înviat la Damasc – suntem în a doua jumătate
a anilor 40 d.C. – Paul pleacă împreună cu Barnaba de la Antiohia Siriei şi se lasă
însoţit de Tit, colaboratorul său credincios care deşi era de origine greacă, nu a
fost constrâns să primească circumcizia pentru a putea intra în Biserică. Cu această
ocazie Paul expune Celor Doisprezece, definiţi drept "cei care sunt mai de seamă",
evanghelia sa despre libertatea faţă de Lege (cfr Galateni 2,6). În lumina întâlnirii
cu Cristos înviat, el a înţeles că în momentul trecerii la Evanghelia lui Isus Cristos,
celor păgâni nu le mai era necesară circumcizia, regulile despre alimente, sâmbăta
ca semne distinctive ale dreptăţii: Cristos este dreptatea noastră şi "drept" este
tot ceea ce este conform Lui. Nu sunt necesare alte semne pentru a fi drepţi. În Scrisoarea
către Galateni povesteşte în puţine cuvinte desfăşurarea adunării: cu entuziasm aminteşte
că evanghelia libertăţii faţă de Lege a fost aprobată de Iacob, Chefa şi Ioan, "coloanele",
care i-au dat mâna dreaptă a comuniunii bisericeşti, lui şi lui Barnaba (cfr Galateni
2,9). Dacă pentru Luca, după cum am observat, Conciliul de la Ierusalim exprimă lucrarea
Duhului Sfânt, pentru Paul reprezintă recunoaşterea decisivă a libertăţii împărtăşite
între toţi cei care iau parte: libertatea faţă de obligaţiile provenind din circumcizie
şi din Lege, libertatea pentru care "Cristos ne-a eliberat, ca să rămânem liberi"
şi să nu lăsăm să ni se mai impună jugul sclaviei (cf Galateni 5,1). Cele două modalităţi
prin care Paul şi Luca descriu adunarea de la Ierusalim sunt unite de acţiunea eliberatoare
a Duhului, căci "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate", cum va spune în
a doua Scrisoare către Corinteni (cfr 3,17).
Cu toate acestea, după cum apare
cu mare claritate din Scrisorile sfântului Paul, libertatea creştină nu se identifică
niciodată cu libertinajul sau cu arbitriul de a face ceea se vrea; ea se actualizează
în conformitatea cu Cristos şi de aceea în autentica slujire a fraţilor, mai ales
a celor mai nevoiaşi. De aceea, sumarul lui Paul despre adunare se încheie cu amintirea
recomandării pe care i-au adresat-o Apostolii: "Ne-au rugat numai să ne amintim de
cei săraci: ceea ce m-am şi străduit să fac" (Galateni 2,10). Orice conciliu se naşte
din Biserică şi la Biserică se întoarce: în acea ocazie, se întoarce cu atenţia faţă
de cei săraci care, din diferitele observaţii ale lui Paul din Scrisorile sale, sunt
mai întâi de toate cei din Biserica de la Ierusalim. În grija faţă de cei săraci,
atestată în particular în a doua Scrisoare către Corinteni (cf 8-9) şi în partea finală
din Scrisoarea către Romani (cf 15), Paul arată fidelitatea sa faţă de hotărârile
adoptate în timpul adunării.
Probabil nu mai suntem în măsură să înţelegem
pe deplin semnificaţia pe care Paul şi comunităţile sale le atribuiau la colecta pentru
cei săraci din Ierusalim. Era o iniţiativă cu totul nouă în panoramica activităţilor
religioase: nu era obligatorie, ci liberă şi spontană; au luat parte la aceasta toate
Bisericile fondate de Paul înspre Occident. Colecta exprima datoria comunităţilor
sale faţă de Biserica mamă a Palestinei, de la care au primit darul inefabil al Evangheliei.
Atât de mare este valoarea pe care Paul o atribuie acestui gest de împărtăşire încât
rareori el o numeşte simplu "colectă": pentru el, aceasta este mai degrabă "slujire",
"binecuvântare", "iubire", "har", mai mult, "liturgie" (2 Corinteni 9). Surprinde
în mod deosebit acest ultim cuvânt, care conferă strângerii de bani o valoare chiar
cultuală: pe de o parte, este gest liturgic sau "slujire", oferit de fiecare comunitate
lui Dumnezeu, pe de alta, e faptă de iubire săvârşită în beneficiul poporului. Iubirea
faţă de cei săraci şi liturgia divină merg împreună, iubirea faţă de cei săraci este
liturgie. Cele două orizonturi sunt prezente în orice liturgie celebrată şi trăită
în Biserică, ce prin natura ei se opune la separarea între cult şi viaţă, între credinţă
şi fapte, între rugăciune şi caritatea faţă de fraţi. În acest fel, Conciliul de la
Ierusalim a venit ca să reglementeze chestiunea privitor la modul de a se comporta
faţă de păgânii care veneau la credinţă, optând pentru libertatea faţă de circumciziune
şi de observanţa impusă de Lege, şi se încheie în instanţa eclezială şi pastorală
care pune în centru credinţa în Isus Cristos şi iubirea faţă de cei săraci din Ierusalim
şi din întrega Biserică.
Al doilea episod este cunoscutul incident de la Antiohia,
în Siria, care dovedeşte libertatea interioară de care se bucura Paul: cum să se comporte
cu ocazia comuniunii la masă între credincioşi de origine iudaică şi cei de matrice
păgână? Iese aici celălalt epicentru al observanţei iudaice: distincţia între alimente
pure şi impure, care diviza profund evreii observanţi de păgâni. Iniţial, Chefa, Petru
stătea la masă cu unii şi cu ceilalţi, dar odată cu sosirea unor creştini de pe lângă
Iacob, "fratele Domnului" (Galateni 1,19), Petru a început să evite contactele la
masă cu păgânii, pentru a nu-i scandaliza pe cei care continuau să respecte legile
purităţii alimentare; şi această alegere a fost împărtăşită de Barnaba. O asemenea
alegere diviza profund creştinii veniţi din circumcizie şi creştinii veniţi din păgânism.
Acest comportament, care ameninţa cu adevărat unitatea şi libertatea Bisericii, a
suscitat reacţiile vii din partea lui Paul, care a ajuns să-l acuze pe Petru de ipocrizie:
"Dacă tu, care eşti iudeu, te porţi ca un păgân şi nu trăieşti ca un iudeu, cum îi
poţi constrânge pe păgâni să trăiască asemenea iudeilor?" (Galateni 2,14). În realitate,
erau diverse preocupările lui Paul, pe de o parte şi, pe de alta, ale lui Petru şi
Barnaba: pentru aceştia din urmă, separarea de păgâni reprezenta o modalitate de a-i
tutela şi a nu-i scandaliza pe credincioşii proveniţi din iudaism; pentru Paul, constituia,
în schimb, un pericol de neînţelegere a mântuirii universale în Cristos, oferită atât
păgânilor cât şi iudeilor. Dacă justificarea se realiza numai în virtutea credinţei
în Cristos, din conformitatea cu El, fără nicio lucrare a Legii, ce sens are să ţii
mai departe purităţile alimentare cu ocazia împărtăşirii mesei? Foarte probabil erau
diferite perspectivele lui Petru şi ale lui Paul: pentru cel dintâi, să nu-i piardă
pe iudeii care au aderat la Evanghelie, pentru cel de al doilea, să nu diminueze valoarea
salvifică a morţii lui Cristos pentru toţi cei care cred.
Ciudat de spus,
dar scriind creştinilor de la Roma, câţiva ani mai târziu (la jumătatea anilor 50
d.C.), Paul însuşi se va găsi în faţa unei situaţii similare şi va cere celor tari
să nu mănânce alimente impure ca să nu-i piardă sau să-i scandalizeze pe cei slabi:
"Este mai bine să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să eviţi orice lucru pentru care
fratele tău se scandalizează" (Romani 14,21). Incidentul de la Antiohia, s-a revelat
astfel o lecţie atât pentru Petru cât şi pentru Paul. Numai dialogul sincer, deschis
la adevărul Evangheliei, a putut orienta drumul Bisericii: "Împărăţia lui Dumnezeu
nu constă în mâncare şi băutură, ci în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Romani
14,17). E o lecţie pe care trebuie să o învăţăm şi noi: prin carismele diverse încredinţate
lui Petru şi lui Paul, să ne lăsăm cu toţii călăuziţi de Duh, căutând să trăim în
libertatea care îşi găseşte orientarea în credinţa în Cristos şi se concretizează
în slujirea fraţilor. Esenţial e să fim tot mai conformi cu Cristos. În acest fel
se devine cu adevărat liberi, în acest fel se exprimă în noi nucleul cel mai profund
al Legii: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Să-l rugăm pe Domnul care
ne învaţe să împărtăşim sentimentele sale, să învăţăm de la El adevărata libertate
şi iubirea evanghelică care îmbrăţişează orice fiinţă umană".