Toţi şi la orice oră chemaţi în via Domnului: predică la Duminica a XXV-a din Timpul
liturgic ordinar
(RV - 20 septembrie 2008) E ziua Domnului, Isus, imaginea lui Dumnezeu
cel nevăzut, vrea astăzi să lărgească optica îngustă a judecăţii omeneşti, propunând-o
ca exemplu pe cea a lui Dumnezeu Tatăl, inspirată de duhul mărinimiei şi al iertării.
Spune Domnul la profetul Isaia cap.55: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi
căile voastre nu sunt căile mele”. Afirmaţie şi în acelaşi timp o invitaţie de a ne
însuşi gândirea lui Dumnezeu şi de a privi lucrurile din jur şi evenimentele zilnice
aşa cum le vede el, adică de sus, din perspectiva cerului. Duminica a XXV-a din
Timpul liturgic ordinar propune la Sfânta Liturghie parabola evanghelică povestită
de Isus şi relatată de Matei în capitolul 20,1-16a. Este parabola lucrătorilor trimişi
să muncească în via stăpânului la diferite ore ale zilei. Este o parabolă care a creat
adesea mari dificultăţi cititorilor şi ascultătorilor Evangheliei. Întrebarea este
aceasta: este acceptabil modul de a proceda al gospodarului înstărit care dă aceeaşi
plată celui care a lucrat un ceas şi celui care a trudit toată ziua ducând greul
zilei şi suportând arşiţa soarelui? Nu violează, el, principiul dreptei recompense,
al plăţii juste? Oriunde sindicatele s-ar ridica în cor astăzi, dacă cineva ar face
ca acel patron. Dificultatea se naşte dintr-un echivoc. Se consideră problema
recompensei în abstract şi în general, sau cu referinţă la recompensa veşnică în cer.
Văzută astfel problema ar contrazice într-adevăr principiul potrivit căruia Dumnezeu
„dă fiecăruia după faptele sale” (Rom 2,6). Dar Isus se referă aici la o situaţie
concretă, la un caz foarte precis. Singurul dinar care este dat tuturor este împărăţia
cerurilor pe care Isus a adus-o pe pământ; este posibilitatea ca cineva să intre şi
să devină părtaş al mântuirii mesianice. Parabola începe spunând: „Împărăţia cerurilor
este asemenea unui gospodar înstărit care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători
pentru via sa”(Mt 20,1). Problema este, încă o dată, cea a poziţiei ocupată de
evrei şi păgâni, sau de cei drepţi şi păcătoşi, faţă de mântuirea vestită de Isus.
Chiar dacă păgânii - respectiv, păcătoşii, vameşii, prostituatele etc. - doar la predicarea
lui Isus s-au decis pentru Dumnezeu, în timp ce înainte erau departe - „stăteau degeaba
toată ziua”, nu din acest motiv vor ocupa în împărăţie o poziţie diferită şi inferioară.
Şi ei se vor aşeza la aceeaşi masă şi se vor bucura de plinătatea bunurilor mesianice.
Mai mult, deoarece ei se dovedesc gata şi mai disponibili să primească Evanghelia,
decât noi aşa-zişii „drepţi”, iată că se realizează ceea ce Isus spune la încheierea
parabolei de azi: „Astfel cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei
din urmă”.
Odată cunoscută împărăţia, adică odată îmbrăţişată credinţa, atunci,
da, că există loc pentru diversificări. Nu mai este identică soarta celui care slujeşte
pe Dumnezeu toată viaţa, făcând să rodească la maixm talentele sale, comparativ cu
cine dă lui Dumnezeu doar resturile vieţii, printr-o mărturisire remediată, într-un
oarecare mod, în ultima clipă.
Parabola conţine şi o învăţătură de ordin spiritual
de maximă importanţă: Dumnezeu îi cheamă pe toţi şi cheamă la toate orele. Marea recompensă
- însutit şi viaţa veşnică - promisă de Isus celor care lasă totul pentru împărăţie
este un dar gratuit acordat tuturor, începând de la ultimii sosiţi. Via est poporul
şi Domnul iese la toate orele să cheme şi cheamă din nou. Toate ceasurile zilei -
istoria fiecăruia individual şi a tuturor - nu sunt altceva decât o întâlnire cu Domnul.
Se pune, deci, problema chemării, mai mult decât cea a recompensei.. Acesta este
modul în care parabola a fost folosită de papa Ioan Paul al II-lea în exortaţia apostolică
despre credincioşii laici - „Christifideles laici”. „Credincioşii laici aparţin acelui
popor al lui Dumnezeu care este reprezentat de lucrătorii viei…Mergeţi şi voi în via
mea. Chemarea nu-i priveşte doar pe preoţi, călugări şi călugăriţe, ci se extinde
la toţi. Şi credincioşii laici sunt personal chemaţi de Domnul” (n. 1-2).
Se
poate atrage atenţia şi asupra unui alt aspect care este poate marginal în parabolă,
dar cât se poate de simţit şi vital în societatea modernă: problema şomajului. La
întrebarea patronului: „Pentru ce staţi aici degeaba toată ziua!”, lucrătorii au răspuns:
„Pentru că nimeni nu ne-a tocmit”. Acest răspuns dezolat şi dezolant ar putea fi dat
astăzi de milioane de şomeri. Şi în diferite pieţe din Roma, dimineaţa şi până târziu,
se pot vedea şi români de-ai noştri, bărbaţi şi femei, tineri şi tinere, care aşteaptă,
aşteaptă dar în zadar şi cu câtă amărăciune. Isus nu era insensibil la această
problemă. Dacă el descrie atât de bine scena este pentru că de atâtea ori privirea
sa s-a oprit cu profundă compătimire asupra acelor grupuri de bărbaţi şezând jos pe
pământ sau sprijinindu-se de vreun zid, cu un picior îndoit şi proptit în perete,
căutând cu privirea în aşteptarea de a fi angajat măcar pentru o zi. Acel patron ştie
că lucrătorii din ultimul ceas au aceleaşi nevoi ca şi alţii, au şi ei guri de hrănit,
la fel ca cei de la prima oră. Dând tuturor aceeaşi plată, patronul dovedeşte că nu
ţine cont doar de meritul dar şi de nevoile lucrătorilor. Societăţile noastre capitaliste
bazează recompensa exclusiv pe merit - adesea mai mult nominal decât real - şi pe
vechimea în serviciu, şi nu pe nevoile persoanei. În momentul în care un tânăr
muncitor sau un profesionist are nevoie să câştige mai mult pentru a-şi face o casă
şi o familie, plata este la un nivel scăzut, în timp ce la sfârşit de carieră, când
de acum are mai puţină nevoie, recompensa - în special la anumite categorii sociale,
ajunge la nivele înalte. Parabola lucrătorilor în vie ne invită să găsim un echilibru
just între cele două exigenţe ale meritului şi ale necesităţii.
Şi încă un
aspect. Când au ajuns la rând cei dintâi, credeau că vor primi mai mult, dar ei au
primit tot câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului” (Mt 20,10-11).
Cârteau, se pare, nu atât pentru a reclama o plată mai mare cât pentru faptul că
stăpânul i-a tratat pe ultimii sosiţi la fel ca pe ei, cei tocmiţi la prima oră. Şi
aici stă răutatea, invidia, neînţelegerea bunătăţii stăpânului. Acesta se explică:
„Prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate…Vreau să dau şi acestuia din urmă cât şi ţie.
Nu am dreptul să fac ce vreau cu banii mei? Sau vezi cu ochi rău faptul că eu sunt
bun?”
Cazul nu este o raritate. Primii chemaţi au fost întotdeauna geloşi de
milostivirea şi generozitatea lui Dumnezeu. Aşa a fost pentru poporul lui Israel,
pentru profetul Iona, pentru fratele mai mare „al fiului risipitor” şi pentru atâţia
alţii. În trecut ca şi astăzi. Să ne gândim doar la câte contestări şi câte
vrajbă s-au creat vara aceasta în ţară, în satele sinistrate de puhoiul apelor, în
momentul împărţirii ajutoarelor. Se pretindea orbeşte o distribuţie egală pentru acoperirea
unor pagube atât de diferite de la caz la caz.
O consideraţie finală. Şi tânărul
bogat din Evanghelie se gândea că viaţa veşnică ar consta în a face ceva mai mult,
în schimb Isus îi spune că avea să o dobândească părăsind totul. Faptul stă că pentru
toţi, primii, următorii şi ultimii, mântuirea este dar gratuit al Tatălui. Nu se poate
merita sau pretinde: este har. Apoi, cele cinci chemări ale stăpânului viei pot corespunde
vârstelor în care fiecare persoană e chemată sau diferitelor epoci ale istoriei omenirii.
Un lucru este sigur: cu Isus suntem în ultimul ceas, ceasul prezent care începe cu
Isus şi se termină cu întoarcerea sa. Apoi va fi sfârşitul timpului şi răsplata vieţii
veşnice.
Până atunci, acum în anul paulin, nu ne rămâne decât să ne însuşim
fiecare însufleţiţi de speranţă simţămintele apostolului Paul din Scrisoarea către
Filipeni, astăzi lectura a doua: „Fie că voi trăi, fie că voi muri, măreţia lui Cristos
se va arăta în trupul mei: căci pentru mine a trăi înseamnă Cristos şi a muri este
un câştig”. Duminică plăcută, iubiţi ascultători!