Toţi şi la orice oră chemaţi în via Domnului: omilie la duminica a XXV-a din Timpul ordinar

(RV - 20 septembrie 2008) E ziua Domnului, Isus, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, vrea astăzi să lărgească optica îngustă a judecăţii omeneşti, propunând-o ca exemplu pe cea a lui Dumnezeu Tatăl, inspirată de duhul mărinimiei şi al iertării. Spune Domnul la profetul Isaia c.55: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele”. Afirmaţie şi, în acelaşi timp, o invitaţie de a ne însuşi gândirea lui Dumnezeu şi de a privi lucrurile din jur şi evenimentele zilnice aşa cum le vede el, adică de sus, din perspectiva cerului.

Duminica a XXV-a din Timpul liturgic ordinar propune la Sfânta Liturghie parabola evanghelică povestită de Isus şi relatată de Matei, în capitolul 20,1-16a. Este parabola lucrătorilor trimişi să muncească în via stăpânului la diferite ore ale zilei. Este o parabolă care a creat adesea mari dificultăţi cititorilor şi ascultătorilor Evangheliei. Întrebarea este aceasta: este acceptabil modul de a proceda al gospodarului înstărit care dă aceeaşi plată celui care a lucrat un ceas şi celui care a trudit toată ziua, ducând greul zilei şi suportând arşiţa soarelui? Nu violează, el, principiul dreptei recompense, al plăţii juste? Oriunde sindicatele s-ar ridica în cor astăzi, dacă cineva ar face ca acel patron.

Dificultatea se naşte dintr-un echivoc. Se consideră problema recompensei în abstract şi în general, sau cu referinţă la recompensa veşnică în cer. Văzută astfel problema ar contrazice într-adevăr principiul potrivit căruia Dumnezeu „dă fiecăruia după faptele sale” (Rom 2,6). Dar Isus se referă aici la o situaţie concretă, la un caz foarte precis. Singurul dinar care este dat tuturor este împărăţia cerurilor pe care Isus a adus-o pe pământ; este posibilitatea ca cineva să intre şi să devină părtaş al mântuirii mesianice. Parabola începe spunând: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui gospodar înstărit care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa”(Mt 20,1).

Problema este, încă o dată, cea a poziţiei ocupată de evrei şi păgâni, sau de cei drepţi şi păcătoşi, faţă de mântuirea vestită de Isus. Chiar dacă păgânii - respectiv, păcătoşii, vameşii, prostituatele etc. - doar la predicarea lui Isus s-au decis pentru Dumnezeu, în timp ce înainte erau departe - „stăteau degeaba toată ziua”, nu din acest motiv vor ocupa în împărăţie o poziţie diferită şi inferioară. Şi ei se vor aşeza la aceeaşi masă şi se vor bucura de plinătatea bunurilor mesianice. Mai mult, deoarece ei se dovedesc gata şi mai disponibili să primească Evanghelia, decât noi aşa-zişii „drepţi”, iată că se realizează ceea ce Isus spune la încheierea parabolei de azi: „Astfel cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă”.

Odată cunoscută împărăţia, adică odată îmbrăţişată credinţa, atunci, da, că există loc pentru diversificări. Nu mai este identică soarta celui care slujeşte pe Dumnezeu toată viaţa, făcând să rodească la maixm talentele sale, comparativ cu cine dă lui Dumnezeu doar resturile vieţii, printr-o mărturisire remediată, într-un oarecare mod, în ultima clipă.

Parabola conţine şi o învăţătură de ordin spiritual de maximă importanţă: Dumnezeu îi cheamă pe toţi şi cheamă la toate orele. Marea recompensă - însutit şi viaţa veşnică - promisă de Isus celor care lasă totul pentru împărăţie este un dar gratuit acordat tuturor, începând de la ultimii sosiţi. Via est poporul şi Domnul iese la toate orele să cheme şi cheamă din nou. Toate ceasurile zilei - istoria fiecăruia individual şi a tuturor - nu sunt altceva decât o întâlnire cu Domnul.

Se pune, deci, problema chemării, mai mult decât cea a recompensei.. Acesta este modul în care parabola a fost folosită de papa Ioan Paul al II-lea în exortaţia apostolică despre credincioşii laici - „Christifideles laici”. „Credincioşii laici aparţin acelui popor al lui Dumnezeu care este reprezentat de lucrătorii viei…Mergeţi şi voi în via mea. Chemarea nu-i priveşte doar pe preoţi, călugări şi călugăriţe, ci se extinde la toţi. Şi credincioşii laici sunt personal chemaţi de Domnul” (n. 1-2).

Se poate atrage atenţia şi asupra unui alt aspect care este poate marginal în parabolă, dar cât se poate de simţit şi vital în societatea modernă: problema şomajului. La întrebarea patronului: „Pentru ce staţi aici degeaba toată ziua!”, lucrătorii au răspuns: „Pentru că nimeni nu ne-a tocmit”. Acest răspuns dezolat şi dezolant ar putea fi dat astăzi de milioane de şomeri. Şi în diferite pieţe din Roma, dimineaţa şi până târziu, se pot vedea şi români de-ai noştri, bărbaţi şi femei, tineri şi tinere, care aşteaptă, aşteaptă dar în zadar şi cu câtă amărăciune.

Isus nu era insensibil la această problemă. Dacă el descrie atât de bine scena este pentru că de atâtea ori privirea sa s-a oprit cu profundă compătimire asupra acelor grupuri de bărbaţi şezând jos pe pământ sau sprijinindu-se de vreun zid, cu un picior îndoit şi proptit în perete, căutând cu privirea, în aşteptarea de a fi angajat măcar pentru o zi. Acel patron ştie că lucrătorii din ultimul ceas au aceleaşi nevoi ca şi alţii, au şi ei guri de hrănit, la fel ca cei de la prima oră. Dând tuturor aceeaşi plată, patronul dovedeşte că nu ţine cont doar de meritul dar şi de nevoile lucrătorilor. Societăţile noastre capitaliste bazează recompensa exclusiv pe merit - adesea mai mult nominal decât real - şi pe vechimea în serviciu, şi nu pe nevoile persoanei.

În momentul în care un tânăr muncitor sau un profesionist are nevoie să câştige mai mult pentru a-şi face o casă şi o familie, plata este la un nivel scăzut, în timp ce la sfârşit de carieră, când de acum are mai puţină nevoie, recompensa - în special la anumite categorii sociale, ajunge la nivele înalte. Parabola lucrătorilor în vie ne invită să găsim un echilibru just între cele două exigenţe ale meritului şi ale necesităţii.

Şi încă un aspect. Când au ajuns la rând cei dintâi, credeau că vor primi mai mult, dar ei au primit tot câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului” (Mt 20,10-11). Cârteau, se pare, nu atât pentru a reclama o plată mai mare cât pentru faptul că stăpânul i-a tratat pe ultimii sosiţi la fel ca pe ei, cei tocmiţi la prima oră. Şi aici stă răutatea, invidia, neînţelegerea bunătăţii stăpânului. Acesta se explică: „Prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate…Vreau să dau şi acestuia din urmă cât şi ţie. Nu am dreptul să fac ce vreau cu banii mei? Sau vezi cu ochi rău faptul că eu sunt bun?”

Cazul nu este o raritate. Primii chemaţi au fost întotdeauna geloşi de milostivirea şi generozitatea lui Dumnezeu. Aşa a fost pentru poporul lui Israel, pentru profetul Iona, pentru fratele mai mare „al fiului risipitor” şi pentru atâţia alţii. În trecut ca şi astăzi. Să ne gândim doar la câte contestări şi câte vrajbă s-a creat vara aceasta în ţară, în satele sinistrate de puhoiul apelor, în momentul împărţirii ajutoarelor. Se pretindea orbeşte o distribuţie egală pentru acoperirea unor pagube diferite de la caz la caz.

O consideraţie finală. Şi tânărul bogat se gândea că viaţa veşnică ar consta în a face ceva mai mult, în schimb Isus îi spune că avea să o dobândească părăsind totul. Faptul stă că pentru toţi, primii, următorii şi ultimii, mântuirea este dar gratuit al Tatălui. Nu se poate merita sau pretinde: este har. Apoi, cele cinci chemări ale stăpânului viei pot corespunde vârstelor în care fiecare persoană e chemată sau diferitelor epoci ale istoriei omenirii. Un lucru este sigur: cu Isus suntem în ultimul ceas, ceasul prezent care începe cu Isus şi se termină cu întoarcerea sa. Apoi va fi sfârşitul timpului şi răsplata vieţii veşnice.

Până atunci, acum în Anul Paulin, nu ne rămâne decât să ne însuşim fiecare însufleţiţi de speranţă simţămintele Apostolului Paul din Scrisoarea către Filipeni, astăzi lectura a doua: „Fie că voi trăi, fie că voi muri, măreţia lui Cristos se va arăta în trupul meu: căci pentru mine a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig”.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

 
Aici serviciul audio: