La Lourdes lumina care luminează în întunericul lumii: la Grota Apariţiilor papa Benedict al XVI-lea încredinţează Mariei suferinţele şi speranţele omenirii. Reflecţia Pontifului după procesiunea "aux flambeaux" de sâmbătă seară (text)

RV 14 sep 2008. Continuă călătoria papei Benedict al XVI-lea în Franţa cu ocazia celor 150 de ani de la apariţiile mariane de la Lourdes. Încheiată, sâmbătă după amiază, vizita la Paris, Sfântul Părinte a ajuns spre seară la aeroportul din Tarbes, în sud-vestul Hexagonului: de aici, a mers cu elicopterul la sanctuarul marian unde a parcurs Itinerarul Jubileului la bordul automobilului panoramic şi s-a oprit în rugăciune la trei din cele patru locuri jubiliare. Apoi, s-a transferat la ermitajul “Sf. Iosif” pentru cina în privat; la ora locală 21.30 s-a alăturat la ultima parte a procesiunii “aux flambeaux” (cu candela aprinsă), după care s-a adresat credincioşilor cu o reflecţie despre semnificaţia mesajului de la Lourdes şi simbolul luminii în viaţa creştinilor.

Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, discursul lui Benedict al XVI-lea pronunţat sâmbătă seară de la terasa inferioară a bazilicii mariane din Lourdes.


“Acum o sutăcincizeci de ani, la 11 februarie 1858, în acest loc numit Grota Massabielle, în afara localităţii, o simplă fetiţă din Lourdes, Bernadeta Soubirous, a văzut o lumină şi în această lumină, o tânără doamnă “frumoasă, frumoasă, mai mult decât orice”. Această Doamnă i-a vorbit cu bunătate şi blândeţe, cu respect şi încredere. „Ea mi se adresa cu Dumneavoastră (povesteşte Bernadeta)... Vreţi să-mi faceţi favoarea de a veni aici în următoarele cincisprezece zile? (o întreabă Doamna)... Ea mă privea ca o persoană care vorbeşte cu altă persoană”. În această conversaţie, în acest dialog pătruns de o mare delicateţe, Doamna i-a dat sarcina de a transmite anumite mesaje foarte simple despre rugăciune, pocăinţă şi convertire. Nu trezeşte uimire faptul că Maria era frumoasă, din moment ce, la apariţia de la 25 martie 1858, ea îi descoperă astfel numele ei: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”.

Să o privim la rândul nostru pe acea „Doamnă înveşmântată în soare” (Apocalips 12,1) pe care ne-o descrie Scriptura. Preasfânta Fecioara Maria, Domna glorioasă din Apocalips, are pe cap o coroană de douăsprezece stele, care reprezintă cele douăsprezece triburi ale lui Israel, întregul popor al lui Dumnezeu, toată comuniunea sfinţilor şi, totodată, la picioarele ei, luna, imaginea morţii şi a mortalităţii. Maria a lăsat moartea în urma ei; este înveşmântată în întregime în viaţă, cea a Fiului, a lui Cristos înviat. Ea este astfel semnul victoriei iubirii, a binelui şi a lui Dumnezeu, care dăruieşte lumii noastre speranţa de care are nevoie. În această seară ne îndreptăm privirea spre Maria, atât de slăvită şi atât de umană, şi o lăsăm ca ea să ne conducă spre Dumnezeu, care este cel învingător.
Numeroase persoane au adus mărturie despre acestea: întâlnirea cu chipul luminat al Bernadetei răvăşea inimile şi privirile. Atât în timpul apariţiilor cât şi atunci când povestea, chipul ei devenea strălucitor. Bernadeta era de acum locuită de lumina de la Massabielle. Viaţa de fiecare zi a familiei Soubirous, cu toate acestea, era întreţesută de sărăcie şi tristeţe, de boli şi neînţelegere, de respingere şi lipsuri. Deşi nu lipseau iubirea şi căldura în relaţiile familiale, era greu să trăiască în „cachot” („închisoare”). Dar umbrele pământului n-au împiedicat lumina cerului să strălucească: „Lumina a strălucit în întuneric...” (Ioan 1,5).

Lourdes este unul din acele locuri pe care Dumnezeu le-a ales ca să facă să strălucească o rază specială a frumuseţii sale; de aici, importanţa pe care o capătă simbolul luminii. Începând cu a patra apariţie, Bernadeta, sosind la Grotă, aprindea în fiecare dimineaţă o candelă binecuvântată şi o ţinea în mâna stângă, pînă când Fecioara i se arăta. Foarte curând, multe persoane îi dădeau Bernadetei o lumânare ca să o înfigă în pământ la capătul grotei. În scurt timp, şi alţii au depus lumânări în acel loc de lumină şi de pace. Însăşi Maica lui Dumnezeu i-a dat de înţeles că bineprimeşte omagiul mişcător al miilor de lumânări, care de atunci încolo au luminat fără întrerupere, spre cinstirea ei, stânca pietroasă a apariţiei. Din acea zi, în faţa grotei, noapte şi zi, atât vara cât şi iarna, străluceşte un rug aprins, învăpăiat de rugăciunile pelerinilor şi bolnavilor, care îşi arată grijile şi necesităţile, dar mai ales, credinţa şi speranţa lor.

Venind în pelerinaj aici, la Lourdes, noi vrem să intrăm, pe urmele Bernadetei, în acea extraordinară apropiere dintre cer şi pământ care nu s-a dezminţit niciodată şi care nu încetează să se întărească. În timpul apariţiilor trebuie spus că Bernadeta recita coroana (rozariului – n.r.) sub ochii Mariei, care i se alătura la momentul doxologiei. Acest fapt confirmă caracterul profund teocentric al rugăciunii Rozariului. Când recităm coroana Rozariului, Maria ne oferă inima şi privirea ei pentru a contempla viaţa Fiului ei, Cristos Isus. Veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea a venit de două ori aici, la Lourdes. Cunoaştem, în viaţa şi slujirea sa, cât de mult se baza rugăciunea lui pe mijlocirea Fecioarei Maria. Asemeni multor predecesori ai săi la Scaunul lui Petru, şi el a încurajat cu ardoare rugăciunea Rozariului; de altfel, a făcut acest lucru într-un mod cu totul singular, îmbogăţind Rozariul cu meditarea Misterelor de Lumină. Acestea sunt acum reprezentate pe faţada Bazilicii în noile mozaicuri, inaugurate anul trecut. Ca pentru toate evenimentele vieţii lui Cristos pe care ea „le păstra în inima ei” (Luca 2,19), Maria ne ajută să înţelegem toate etapele slujirii publice ca parte integrantă din revelaţia Gloriei lui Dumnezeu. Fie ca Lourdes-ul, pământ de lumină, să rămână o şcoală la care se învaţă recitarea Rozariului, care introduce discipolii lui Isus, sub ochii Maicii sale, într-un
dialog autentic şi cordial cu Învăţătorul ei!

Prin glasul Bernadetei noi o auzim pe Fecioara Maria cerându-ne să venim aici în procesiune, ca să ne rugăm cu simplitate şi fervoare. Procesiunea „aux flambeaux” (cu candela aprinsă – n.r.) traduce în ochii noştri trupeşti misterul rugăciunii: în comuniunea Bisericii, care uneşte pe aleşii din cer şi pelerinii de pe pământ, lumina izvorăşte din dialogul dintre om şi Domnul său şi o cale luminoasă se deschide în istoria oamenilor, chiar şi în momentele cele mai întunecoase. Această procesiune este un moment de mare bucurie eclezială, dar şi un timp de reflecţie austeră: intenţiile pe care le aducem cu noi subliniază comuniunea noastră profundă cu toate fiinţele care suferă. Ne gândim la victimele nevinovate care suferă violenţa, războiul, terorismul, foametea sau care poartă urmările injustiţiilor, flagelurilor şi calamităţilor, ale urii şi asupririi, ale atentatelor la demnitatea umană şi la drepturile lor fundamentale, la libertatea de acţiune şi gândire. Ne gândim şi la cei care trec prin probleme familiale sau care suferă de pe urma şomajului, a bolii, a slăbiciunii, a singurătăţii, a condiţiei lor de imigraţi. Nu vreau, apoi, să uit pe cei care au de suferit pentru numele lui Cristos şi care îşi dau viaţa pentru El.

Maria ne învaţă cum să ne rugăm, să facem din rugăciunea noastră un act de iubire faţă de Dumnezeu şi de caritate fraternă. Rugându-ne cu Maria, inima noastră primeşte pe cei care suferă. Cum ar putea viaţa noastră, prin urmare, să nu fie transformată? De ce fiinţa noastră şi viaţa noastră n-ar trebui să devină locuri de ospitalitate pentru aproapele nostru? Lourdes este un loc de lumină, pentru că este un loc de comuniune, speranţă şi convertire.

Acum, când se lasă noaptea, Isus ne spune: „Ţineţi luminile aprinse” (cf Luca 12, 35): candela credinţei, candela rugăciunii, candela speranţei şi a iubirii! Acest drum în noapte, ducând lumina, vorbeşte cu tărie interiorităţii noastre, atinge inima noastră şi spune mai mult decât oricare alt cuvânt pronunţat sau înţeles. Acest gest cuprinde de la sine condiţia noastră de creştini pe cale: avem nevoie de lumină şi, în acelaşi timp, suntem chemaţi să devenim lumină. Păcatul ne face orbi, ne împiedică să ne oferim drept călăuză pentru fraţii noştri şi ne împinge să nu ne încredem în ei şi să nu ne lăsăm călăuziţi. Avem nevoie de a fi luminaţi şi repetăm suplica orbului Bartimeu: „Învăţătorule, fă-mă să recapăt vederea!” (cf Marcu 10, 51). Fă ca eu să văd păcatul care mă împiedică, dar mai ales: „Doamne, fă ca eu să văd gloria ta!”. Ştim bine: rugăciunea noastră a fost deja ascultată şi noi aducem mulţumire pentru că, după cum spune Sf. Paul în Scrisoarea către Efeseni: „Cristos te va lumina” (5,14), iar Sf. Petru adaugă: „El v-a chemat din întuneric la lumină” (1 Petru 2,9).

Nouă, care nu suntem lumina, Cristos ne poate spune de acum: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5,14), încredinţându-ne menirea de a face să strălucească lumina carităţii. Cum a scris sfântul apostol Ioan: „Cine îl iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină şi nu este motiv de scandal în el” (1 Ioan 2,10). A trăi iubirea creştină înseamnă a face să intre lumina lui Dumnezeu în lume şi, totodată, a-i arăta adevăratul izvor. Sf. Leon cel Mare scrie: „Oricine trăieşte, de fapt, cu pietate şi curăţie în Biserică, cine gândeşte la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ (cf Coloseni 3,2), este, într-un anumit fel, asemenea luminii cereşti; în timp ce împlineşte el însuşi splendoarea unei vieţi sfinte, arată multora, asemeni unei stele, calea care conduce la Dumnezeu” (Sermo III, 5).

În acest sanctuar de la Lourdes, spre care creştinii din lumea întreagă îşi îndreaptă privirea de când Fecioara Maria a făcut să strălucească speranţa şi iubirea, dăruind primul loc celor bolnavi, săraci şi celor mici, suntem invitaţi să descoperim simplitatea vocaţiei noastre: în realitate, e deajuns să iubim.

Mâine, celebrarea Înălţării Sfintei Cruci ne va face să intrăm în inima acestui mister. În această veghe, privirea noastră se îndreaptă deja către semnul noului Legământ spre care se orientează întreaga viaţă a lui Isus. Crucea constituie supremul şi desăvârşitul act de iubire al lui Isus care îşi dă viaţa pentru prietenii săi. „Aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 14-15). Anunţată în imnurile Slujitorului lui Dumnezeu, moartea lui Isus este o moarte care devine lumină pentru popoare; e o moarte care, în legătură cu liturgia de ispăşire, aduce împăcarea, o moarte care marchează sfârşitul morţii. De atunci, Crucea este semn de speranţă, stindardul biruinţei lui Isus căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Prin Cruce, toată viaţa noastră primeşte lumină, tărie şi speranţă. Cu ea, este revelată toată adâncimea iubirii cuprinsă în planul originar al Creatorului; cu ea, toate sunt vindecate şi duse la împlinire. De aceea viaţa în credinţa în Cristos mort şi înviat devine lumină.

Apariţiile erau învăluite de lumină şi Dumnezeu a voit să aprindă în privirea Bernadetei o flacără care a schimbat nenumărate inimi. Câte persoane vin aici ca să vadă, sperând poate în taină să primească un miracol; apoi, pe drumul de întoarcere, după ce au făcut o experienţă spirituală de viaţă cu adevărat eclezială, îşi schimbă modul lor de a-l vedea pe Dumnezeu, pe ceilalţi şi pe sine însuşi. O mică flacără chemată speranţă, compasiune, blândeţe - locuieşte în ele. Întâlnirea discretă cu Bernadeta şi cu Fecioara Maria poate schimba o viaţă, pentru că ele sunt prezente, aici, la Massabielle, ca să ne conducă la Cristos, viaţa noastră, tăria noastră, lumina noastră. Fie ca Fecioara Maria şi sfânta Bernadeta să vă ajute să trăiţi ca fii ai luminii, pentru a da mărturie, în fiecare zi a vieţii voastre, că Isus Cristos este lumina noastră, speranţa noastră, viaţa noastră!”