Cultura cuvântului, originile teologiei occidentale şi rădăcinile culturii europene:în discursul Papei la întâlnirea vineri la Paris cu lumea culturii

(RV - 12 septembrie 2008) În cursul după amiezii de vineri papa Benedict al XVI-lea a primit la sediul nunţiaturii apostolice câţiva reprezentanţi ai comunităţii evreieşti introduşi de cardinalul arhiepiscop de Paris. Apoi, Sfântul Părinte s-a transferat la Collège des Bernardins, prestigios edificiu istoric din secolul al XIII-lea, centru de studii din capitala franceză, confiscat în timpul Revoluţiei dar recuperat de arhidieceza de Paris şi restaurat de regretatul cardinal Jean-Marie Lustiger, care l-a voit ca centru de dialog între Înţelepciunea creştină şi curentele culturale intelectuale şi artistice ale societăţii actuale”. Autentică bijuterie de arhitectură medievală, edificiul care odinioară aparţinea călugărilor cistercieni ai Sfântului Bernard de Clairvaux, de unde numele „Colegiul Bernardinilor”, actualmente este institut privat pentru cursuri de filozofie şi teologie, găzduieşte de asemenea iniţiative artistice, întâlniri şi dezbateri. Formarea este încredinţată Şcolii Catedrale iar „Catedra Bernardinilor” constituie polul de cercetare al Colegiului în sociologie, pedagogie, economie, etică şi religie.

Aici, în sala Colegiului Bernardinilor la ora 18.45 în prezenţa a 700 de reprezentanţi ai lumii culturale franceze, invitaţi fiind şi reprezentanţi ai UNESCO, Uniunii Europene şi câtorva reprezentanţi ai comunităţii musulmane în Franţa, papa Benedict a ţinut un amplu discurs despre „Cultura cuvântului”, şi despre originile Teologiei occidentale şi rădăcinile culturii europene”.

A salutat membrii guvernului, foştii preşedinţi francezi Valery Giscard d’Estaing şi Jacques Chirac, primarul Parisului şi - a spus - „Nu vreau să uit colegii mei de la Institut de France, care cunosc consideraţia pe care o nutresc faţă de ei”. De fapt, cardinalul Joseph Ratzinger, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, a devenit în 1992 Membru Asociat al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din cadrul Institutului Franţei (L’Institut de France) când a urmat laureatului Premiului Nobel pentru Pace rus Andrei Saharov, decedat în 1989.

Desigur, nu este uşor de prezentat pe scurt discursul ţinut de Papa în această împrejurare de cel mai elevat nivel cultural, adevărată „Lectio magistralis”.

Astăzi, câteva idei şi doar din prima parte a expunerii. Benedict al XVI pornind de la locul emblematic al întâlnirii, o veche mănăstire, legat deci de cultura monastică, unde au trăit persoane care se străduiau să înţeleagă mai profund chemarea lor şi să trăiască mai bine misiunea lor. Dar aceasta este o experienţă care ne interesează şi pe noi azi, sau aparţine unei lumi de acum trecute? - s-a întrebat papa Benedict, pentru care acea experienţă, care este o căutare a lui Dumnezeu şi un a se lăsa găsiţi de El, face parte din originile teologiei occidentale şi din rădăcinile culturii europene. Papa foloseşte pluralul - origini şi rădăcini - iar apoi pe parcurs vorbeşte despre pluralitate şi multiplicitate, pentru a sublinia că a fost vorba de un proces dinamic ce se realizează în istorie şi într-o comunitate de oameni, cu aporturi diferite. Desigur, nu era intenţia lor de a crea o cultură sau de a păstra una din trecut. Mult mai simplu, ei îl căutau pe Dumnezeu, şi în nesiguranţa acelor vremuri, „voiau să facă lucrul esenţial, să găsească ceea ce merită şi rămâne mereu, să găsească Viaţa însăşi”.

Vedem că de la acea alegere „elementară” s-a derulat o istorie, s-a concretizat o cultură. Papa a trasat paşii fundamentali ai acestei culturi:
- Primul pas: nu a fost vorba de o căutare în beznă, fără drumuri; erau creştini şi Dumnezeu însuşi ’netezise o cale”. Această cale era Cuvântul său, în Cărţile Sfintelor Scripturi. E un Dumnezeu care a vorbit oamenilor. „În Cuvântul biblic Dumnezeu este în mers spre noi şi noi spre El”. Dar aceasta cere „o cultură a cuvântului” care are nevoie de ştiinţele profane, pentru a găsi căile spre limbă şi cuvintele, pentru a le pătrunde „în toate dimensiunile”.
- Al doilea pas: Cuvântul priveşte comunitatea. Desigur la început este un drum individual de răspuns lui Dumnezeu, dar astfel „ne face atenţi şi unii faţă de alţii”, şi mai mult el ne introduce „în comuniune cu cei care păşesc în credinţă. De aceea este nevoie să citim Cuvântul în mod just”.
- Alt pas, Cuvântul lui Dumnezeu ne introduce în convorbirea cu Dumnezeu. Şi El, la fel ca în Psalmi, ne dă cuvintele cu care să dialogăm şi să ne adresăm Lui, „pentru a duce viaţa noastră, urcările şi coborârile ei, în faţa Lui şi spre El”. Aici este un Cuvânt ce implică spirit şi trup, a cărei dezvoltare, între altele, a Cântului şi Muzicii care în liturgia creştină sunt ca şi instrumentul pentru a purta cuvintele la destinaţia lor mai înaltă. Pentru monahi, la fel ca pentru toţi creştinii, ne unim astfel la cântarea îngerilor în comuniunea cerească. „Cultura cântului este astfel cultura existenţei”, este încercarea de a corespunde măreţiei Cuvântului, şi din ea ia naştere muzica occidentală.

Dar pentru a înţelege cultura cuvântului, observă papa - şi aici este cheia întregului său discurs - trebuie să înţelegem „caracterul particular al Cărţii sau Cărţilor în care acest Cuvânt a venit la monahi”. Nu este simplu o carte, dar o culegere de texte literare scrise în mai bine de o mie de ani, a căror unitate nu este uşor de recunoscut. Din contra, există nepotriviri vizibile între texte. Şi aceasta e valabil, spune papa, fie pentru Biblia lui Israel, pe care noi o numim Vechiul Testament, fie când noi, ca creştini, unim Noul Testament cu Biblia lui Israel, „drept cale spre Cristos”. Pe bună dreptate Noul Testament se referă la Biblie ca la „Scripturi”. Spune Benedict al XVI-lea: „acest plural redă în mod evident că aici Cuvântul lui Dumnezeu ajunge la noi numai prin cuvântul uman, prin cuvintele omeneşti, adică Dumnezeu ne vorbeşte numai prin oameni, prin cuvintele şi istoria lor”. „Unitatea cărţilor biblice şi caracterul divin al cuvintelor nu sunt, dintr-un punct de vedere pur istoric, sesizabile. Elementul istoric este multiplicitatea şi umanitatea.
Acest fapt a avut o consecinţă enormă în istoria creştinismului şi formării teologiei şi culturii europene: „Scriptura are nevoie de interpretare şi de comunitatea în care s-a format şi în care este trăită. În ea îşi află unitatea şi în ea îşi deschide sensul care ţine unit totul. Dar aceasta „exclude, din natura sa, tot ceea ce astăzi este numit fundamentalism. Cuvântul lui Dumnezeu, de fapt, nu este niciodată prezent în simpla literă a textului. În alte cuvinte, spune Benedict al XVI-lea, „există dimensiuni ale semnificaţiei cuvântului şi cuvintelor” pe care le înţelegem numai „în comuniunea trăită acestui Cuvânt care creează istoria”. Adaugă, e nevoie de o depăşire şi de un proces de înţelegere.
La acest punct papa vrea să facă să se înţeleagă că ne găsim nu doar în domeniul teologiei ci într-unul din procesele fundamentale care fac istoria oamenilor. Ce înseamnă de fapt „ a depăşi sensul literal al cuvintelor şi a le înţelege numai plecând de la ansamblul Cărţilor? „Şi generaţia noastră, a subliniat, are de trecut testul în faţa polilor arbitrului subiectiv, pe de o parte, şi fanatismului fundamentalist, pe de alta...(va continua)

Aici serviciul audio: