O "pedagogie a păcii" împotriva oricărei violenţe: să reflectăm împreună cu cardinalul Tauran asupra religiilor, credincioşilor şi păcii

(RV - 27 august 2008) „Religiile şi pacea: ar fi mai exact să se spună „credincioşii şi pacea” deoarece religiile nu fac război; războiul îl fac adepţii lor! Mai mult, sunt unii care fac război în numele religiei, Ei bine, credincioşii - toţi cei care cred - recunosc că religiile lor sunt orientate spre pace. Pacea considerată ca un reflex al armoniei divine”.

Astfel s-a exprimat cardinalul Jean-Louis Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, intervenind luni 25 august la Mitingul pentru prietenia între popoare în curs la Rimini.

Publicăm pasajele remarcabile din intervenţia cardinalului, aşa cum apar în ediţia de miercuri 27 august a cotidianului „L’Osservatore Romano”, p. 7.

Religiile şi pacea: ar fi mai exact să se spună „credincioşii şi pacea” deorece religiile nu fac război; îl fac adepţii lor! Mi mult, sunt unii care fac răboi în numele religiei. Ei bine, credincioşii - toţi cei care cred - recunosc că religiile lor sunt orientate spre pace. Pacea considerată la un reflex al armoniei divine”. Căci toţi credincioşii privesc spre Acela în care „trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fap 17,28). Fiecare religie, potrivit specificului ei, conţine în textele sale de bază sau în spiritualitatea sa gânduri de pace şi indicaţii pentru a o edifica. Fiecare declină în felul său un singur cuvânt: Shalom, Salam, Pax!

Ce putem spune împreună, noi credincioşii, lumii precare şi violente în care trăim? Înainte de toate că injustiţiile, bolile, războaiele de orice tip nu sunt o fatalitate. În realitate sunt consecinţa tuturor egoismelor noastre (personale şi colective), ale ignoranţei noastre, ale erorilor noastre nerecunoscute, ale incapacităţii noastre de a trage învăţătură din experienţele - pozitive şi negative - ale trecutului.

Dar, noi, credincioşii, spunem un al doilea lucru tuturor contemporanilor: nu credem într-o fatalitate a istorie (fatum), nu considerăm că omul este rău în mod fundamental. Avem încredere în om pentru că ştim că Dumnezeu i-a dat o inteligenţă şi o inimă şi că, cu ajutorul Lui, poate - mai mult, trebuie - să fie protagonist al un unei lumi mai bune. Deci să ne unim pentru a amintit tuturor că umanitatea este o familie unde toţi sun deopotrivă iubiţi de Dumnezeu; avem o origine comună (suntem „creaturi”) şi avem o finalitate comună (întâlnirea cu Dumnezeu). Să punem la dispoziţia tuturor o experienţă a noastră: suntem obişnuiţi în adunările noastre religioase, să trăim diversitatea în unitate, Acesta „savoir faire” poate fi de ajutor pentru a depăşi prejudecăţi şi resentimente şi să descoperim partea cea mai bună a celuilalt. Solidaritatea este o prioritate! Nici o pace fără dreptate! toate religiile invită adepţii lor la compasiune: un credincios nu poate fi indiferent în faţa omului care suferă sau care este victimă a celui care este mai tare decât el. Educaţia la pace, care începe în familie şi în şcoală, este cea mai bună dintre strategii pentru a asigura liniştea şi armonia de mâine.

Ce putem oferi acestei lumi de azi? O pedagogie a păcii! Ca unii care cred, ştim să în inima persoanei umane se nasc pacea şi războiul. Fiecare dintre noi trebuie să aleagă între bine şi rău. Prin urmare responsabilii religioşi au îndatorirea să indice calea de întreprins pentru a da fiecăruia posibilitatea să aleagă în libertate şi cu responsabilitate, calea justă. Iată de ce sunt de părere că cei care cred au misiunea să fie protagonişti ai unei adevărate şi concrete „pedagogii a păcii”, sau: primatul persoanei umane asupra Statului şi asupra organizării economice a societăţii (aici găsim toată problematica legată de drepturile omului, cu interes special pentru libertatea de religie); specială atenţie faţă de dreptate (fără hrană, cultură şi solidaritate societăţile pot genera orice tip de extremism); respingerea războiului ca mijloc pentru a rezolva controversele dintre State; primatul dreptului asupra violenţei (patrimoniul juridic bogat la dispoziţia responsabililor politici permite să se evite ca cei mai slabi să fie victime ale voinţei rele, ale forţei sau manipulării din partea celor mai puternici).

Credincioşi fiind, avem deci un câmp vast unde să colaborăm pentru ca pacea între persoane şi popoare diferite să devină din ce în ce mai mult o realitate pentru azi şi mâine. Împreună putem mobiliza conştiinţele pentru ca în sfârşit oamenii să înţeleagă că nu putem fi fericiţi unii fără alţii şi în mod cert niciodată unii împotriva altora! Pentru a ajunge la un atare rezultat este nevoie să învăţăm arta dialogului care permite să-l cunoaştem pe altul şi valorile sale, fără să renunţăm la propria identitate. De aici reiese actualitatea şi importanţa dialogului interreligios. Benedict al XVI-lea sublinia aceasta recent: „Simţământul religios înrădăcinat în inima omului deschide bărbaţi şi femei spre Dumnezeu şi îi face să descopere că realizarea personală nu consistă în gratificarea egoistă a unor dorinţe efemere. Acesta, mai degrabă, ne călăuzeşte să preîntâmpinăm nevoile altora şi să căutăm căi concrete pentru a contribui la binele comun.

Religiile desfăşoară un rol special în această privinţă întrucât învaţă lumea că adevăratul serviciu cere sacrificiu şi autodisciplină care la rândul lor trebuie să fie cultivate prin abnegaţie, cumpătare şi folosirea moderată a bunurilor materiale” (Întâlnirea interreligioasă în catedrala din Sydney, 18 iulie 2008). La sfârşit, este de ajuns să amintim că Dumnezeu continuă să spună fiilor lui Abraham: „să nu ucizi”, „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, „religia ta nu este adevărată dacă tu nu doreşti altuia ceea ce tu îţi doreşti ţie”. Biserica catolică este angajată concret în promovarea şi în apărarea păcii prin doctrina socială, ziua anuală de rugăciune pentru pace şi diplomaţie. Ea a avut grijă să acţioneze mereu în armonie cu adepţii celorlalte religii: două întâlniri de rugăciune „ecumenică” la Assisi, care înseamnă nu o rugăciune comună - ceea ce s-ar prezenta ca sincretism - dar o prezenţă comună pentru a se ruga. Mesajul pentru pace de la 1 ianuarie 1992 avea ca temă: „Credincioşi: toţi uniţi în construirea păcii”. Dumnezeu este răbdător: încredinţează libertăţii şi creativităţii omului proiectul său. Oricum ar fi, cum a scris magnific Ioan Paul al II-lea în Primul mesaj pentru ziua mondială a păcii a Pontificatului său, „pacea va fi ultimul cuvânt al Istoriei” (1 ianuarie 1979)!

Iată câteva elemente ale contribuţiei pe care credincioşii, în respectul specificului religiei fiecăruia, o pot oferi. Este un mesaj de care omenirea are nevoie, în special tinerii, aici atât de numeroşi. Acestor tineri, prea adesea moştenitori fără moştenire şi constructori fără modele, trebuie să le dăm sau să le redăm gustul de a trăi şi de a trăi împreună”.