Iubirea lui Cristos care răscumpără suferinţa omului şi importanţa sacramentelor pentru copiii de azi, între temele dialogului dintre Benedict al XVI-lea şi preoţii întâlniţi în catedrala din Bressanone

(RV - 7 august 2008) Semnificaţia suferinţei în viaţa unui creştin şi importanţa catehezei pentru copii în pregătirea la Sfintele Sacramente au fost temele tratate de Papa în răspunsurile la doi preoţi de limba italiană, în cadrul întâlnirii de miercuri, cu clerul diecezei de Bolzano - Bressanone, în catedrala orasului. Ca si în celelalte patru răspunsuri, în limba germană, pe diferite teme de actualitate pentru viaţa pastorală, Benedict al XVI-lea a răspuns cu francheţe, recurgând şi la experienţe personale. Textul integral al dialogului dintre Papa şi preoţii din Alto Adige, va fi publicat vineri, de Sala de presă a Sfântului Scaun şi de cotidianul l’Osservatore Romano, noi însă difuzăm pasaje în traducerea noastră de lucru.
Mesajul fundamental al creştinismului este că suferinţa, durerea este prezenţă a iubirii lui Cristos, care ne cheamă la a iubi pe cei suferinzi: astfel, Benedict al XVI-lea a răspuns unui preot, grav bolnav, care i-a cerut Sfântului Părinte un cuvânt de încurajare pentru cine suferă. Reluând enciclica „Spe Salvi”, Papa a subliniat că putinţa, capacitatea de a accepta suferinţele şi pe cei suferinzi este măsura umanităţii.
Şi a amintit exemplul lui Ioan Paul al II-lea, mărturia umilă a pătimirii sale:
• „Această umilinţă, această răbdare cu care a acceptat aproape distrugerea trupului său, crescânda incapacitate de a folosi cuvântul, acolo unde fusese maestru al cuvântului. Şi astfel ne-a arătat - mi se pare - în mod vizibil acest adevăr profund că Domnul ne-a răscumpărat prin Crucea sa, prin pătimire ca act extrem al iubirii sale. Ne-a arătat că Pătimirea nu este doar un nu, un lucru negativ, o lipsă de ceva, dar este o realitate pozitivă”.

Ioan Paul al II-lea, a adăugat papa Benedict vorbind despre predecesorul său, a arătat că pătimirea acceptată în iubirea lui Cristos, în iubirea lui Dumnezeu şi a altora este o forţă răscumpărătoare. Desigur, a spus Benedict al XVI-lea, Ioan Paul al II-lea a fost un uriaş al credinţei, a purtat Evanghelia până la marginile pământului, a deschis noi străzi şi a făcut să cadă zidurile dintre două lumi. Dar această mărturie a sa în suferinţă, a reamintit, este o forţă a iubirii nu mai puţin puternică decât actele mari pe care le înfăptuise în prima parte a pontificatului său. Benedict al XVI-lea a exprimat apoi gratitudinea sa pentru toţi cei care, suferind, se unesc cu Dumnezeu iubire, deşi recunoscând cât este de dificil acest lucru:
• „Aş vrea să mulţumesc tuturor celor care acceptă pătimirea, care suferă cu Domnul şi aş vrea să încurajez, pe noi toţi, să avem o inimă deschisă pentru cei suferinzi, pentru cei vârstnici şi să înţelegem că tocmai pătimirea lor este un izvor de reînnoire pentru umanitate şi creează în noi iubire şi ne uneşte cu Domnul Cristos. Dar, la sfârşit, este greu să suferi”.

Papei i s-a cerut apoi o reflecţie asupra administrării sacramentelor celor tineri. Întrebarea a fost pusă de un preot, profesor de teologie, care a relevat cu amărăciune că nu rareori adolescenţii, tinerii sunt puţin părtaşi la viaţa bisericească. Benedict al XVI-lea a recunoscut că nu are un „răspuns infailibil” asupra acestei teme şi a tratat chestiunea, plecând de la o mărturie a sa personală:
• „Când eram mai tânăr, eram mai degrabă sever, spunând: sacramentele sunt Tainele credinţei, şi deci unde nu este credinţă, unde nu există practicarea credinţei, acolo nici sacramentul nu poate fi conferit. (…) Şi eu, în decursul anilor, am înţeles că trebuie să urmez mai degrabă exemplul Domnului, care era foarte deschis şi cu persoanele care trăiau la marginea Israelului din acel timp, căci era un Domn al milostivirii”.

În continuare, Papa a indicat câteva linii călăuzitoare pentru a înfrunta chestiunea asupra căreia, a amintit, discutase deja cu parohii săi în vremea când era arhiepiscop de München:
• „Deci eu aş spune, esenţial, că sacramentele sunt, evident, sacramente ale credinţei. Când nu ar exista nici un element de credinţă, unde Prima Împărtăşanie ar fi doar o sărbătoare cu un mare prânz, o sărbătoare cu haine frumoase, daruri, atunci nu ar mai fi un sacrament al credinţei. Dar, pe de altă parte, dacă putem vedea o mică flacără de dorinţă, încă, în comuniunea Bisericii, o dorinţă şi a acestor copii care vor să intre în comuniune cu Isus, mi se pare că este just să fim mai degrabă largi”.

Papa a pus astfel accentul pe importanţa de a implica părinţii în contextul pregătirii copiilor la sacramente. Părinţii, a relevat, pot învăţa din nou, ei înşişi, credinţa, participând la drumul pe care îl parcurg fiii lor. De aici, îndemnul de a purta flacăra iubirii lui Isus în inimile copiilor şi, prin copii, în inimile părinţilor lor”.

 
Aici serviciul audio: