La 25 iulie, în urmă cu 40 de ani, Paul al VI-lea publica Enciclica „Humanae vitae”, destinată să lase o urmă adâncă în conştiinţe privind apărarea vieţii şi demnitatea căsătoriei

(RV - 25 iulie 2008) „Cuvântul cheie” pentru a înţelege enciclica Humanae vitae „este iubirea”. Astfel se exprima Benedict al XVI-lea, doar cu puţin peste două luni în urmă, celebrând cea de-a 40-a aniversare a documentului publicat de Paul al VI-lea la 25 iulie 1968. Un act de magisteriu ce a văzut lumina în unul din momentele cele mai delicate ale istoriei recente, mai ales a ţărilor occidentale unde începuse dezlănţuirea valului lui 1968.
Încercăm pe scurt reevocarea acelei perioade şi moştenirea lăsată de enciclica „Humanae vitae” Bisericii din secolul al XXI-lea.

În iulie 1968, tinerii occidentali s-au descoperit de puţin timp liberi, mai ales liberi de a face să vadă că se bucură de o libertate totală. Răsturnarea orânduirii constituite la orice nivel, este unul dintre cuvintele noii lor ordini. În acea atmosferă, adesea explozivă, Biserica este unul din obiectivele cele mai ţintite de multe sectoare ale contestaţiei. În acel climat - şi asupra unui subiect care pentru agenţii protagonişti ai lui ’68 este un drapel, libertatea sexuală - Biserica intervine printr-un document deopotrivă de exploziv care vorbeşte despre iubirea conjugală ca rod al Iubirii lui Dumnezeu, document ce foloseşte termeni ca respect faţă de natura actului conjugal, care întră în aspectele sale intime afirmând caracterul inseparabil al uniunii sexuale de procreaţie şi deosebind între metode licite şi ilicite pentru reglementarea naşterilor, care invită soţii, înainte de toate cei creştini, să pună responsabilitatea împărtăşită mai presus de impulsurile personale ale egoismului, să fie deschişi vieţii care este un dar al lui Dumnezeu.

La 25 iulie 1968, Paul al VI-lea semna enciclica Humanae vitae: Biserica ia poziţie reafirmând şi apărând viziunea creştină despre căsătorie şi demnitatea ei, chiar în momentul în care acea viziune se căuta a o şterge în numele noii libertăţi. Semnătura de jos, la acest act de magisteriu pontifical, care şi astăzi continuă să fie o piatră de hotar, „apasă” asupra papei Paul al VI-lea. Şi el mărturiseşte aceasta la audienţa generală ţinută o săptămână mai târziu, la 31 iulie 1968, vorbind despre „responsabilitatea foarte gravă”, aproape copleşitoare referitor, observă Paul al VI-lea, la vocile zgomotoase ale opiniei publice”, şi totuşi imposibil de ignorat, adaugă, datorită „cutremurătoarei obligaţii apostolice de a trebui să ne pronunţăm în această privinţă”.

În acea zi de 31 iulie 1968, Paul al VI-lea fixează în ochi mii de credincioşi la audienţa generală şi le încredinţează lor, şi prin ei umanităţii, speranţa, fiind sigur, că acest document „va fi bine primit”, şi nu numai:
• „Speranţa în fine că ei, soţii creştini vor înţelege cum cuvântul Nostru, pe cât de sever şi greu poate să parăm vrea să fie interpret al autenticităţii iubirii lor, chemată să se transfigureze pe sine în imitarea celei al lui Cristos pentru mireasa sa mistică, Biserica; şi că ei cei dintâi vor şti să dea curs oricărei mişcări practice menite să asiste familie în necesităţile ei, să facă să înflorească în integritatea ei şi să insufle familiei moderne spiritualitatea ei proprie, izvor de desăvârşire pentru fiecare membru al ei şi de mărturie morală în societate”.

Patruzeci de ani mai târziu Biserica nu a încetat să se mişte şi să acţioneze pe făgaşul adânc, trasat în conştiinţe de principiile enciclicei „Humanae viatae”. „Acel document a devenit foarte curând semn de contradicţie”, a observat Benedict al XVI-lea la 10 mai anul acesta, primind participanţii la Reuniunea de studiu pentru marcarea celor 40 de ani ai documentului „Humanae vitae” promovată de Universitatea Laterană. De fapt, a explicat Papa în acea împrejurare, în enciclica lui Paul al VI-lea „iubirea conjugală este descrisă în cadrul unui proces global ce nu se opreşte la împărţire dintre suflet şi trup, nici nu se opreşte doar la sentiment, adesea fugitiv şi precar, dar are în vedere unitatea persoanei”.

Înlăturată această unitate, a fost avertismentul lui Benedict al XVI-lea, „se pierde valoarea persoanei şi se cade în pericolul grav de a considera trupul ca un obiect ce se poate cumpăra sau vinde”:
• „Într-o cultură supusă predominării lui a avea asupra lui a fi, viaţa umană riscă să-şi piardă valoarea. Dacă exerciţiul sexualităţii se transformă într-un drog ce vrea să supună partenerul propriilor dorinţe şi interese, fără să respecte timpii persoanei iubite, atunci ceea ce trebuie să fie apărat nu mai este doar ideea adevărată de iubire, dar în primul rând însăşi demnitatea persoanei umane”.

Miracolul vieţii, a afirmat, „este rod al unei iubiri care ştie să gândească şi să aleagă în deplină libertate, fără a se lăsa condiţionată peste măsură de eventualul sacrificiu cerut”. Şi iată pentru ce, a continuat Benedict al XVI-lea, „nici o tehnică nu poate înlocui actul de iubire pe care doi soţi îl schimbă între ei ca semn al unui mister mai mare care îi vede protagonişti şi împreună părtaşi ai Creaţiei”.

Şi Benedict al XVI-lea a încheiat cu auspicii discursul său, dar gândindu-se mai ales la tineri. „Fie ca ei să poată învăţa - a spus - adevăratul sens al iubirii şi să se pregătească pentru aceasta printr-o educaţie adecvată la sexualitate fără a se lăsa abătuţi de mesaje efemere care împiedică să ajungă la esenţa adevărului în joc”. Şi pentru faptul că, a spus în încheiere:
• „A procura false iluzii în domeniul iubirii sau a înşela în privinţa responsabilităţilor genuine pe care sunt chemaţi să le asume prin exerciţiul propriei sexualităţi nu face onoare unei societăţi care se bazează pe principiile de libertate şi de democraţie. Libertatea trebuie să se conjuge cu adevărul şi responsabilitatea cu forţa devotamentului faţă de altul chiar cu sacrificiul”.

Aici serviciul audio: