La 25 iulie, în urmă cu 40 de ani, Paul al VI-lea publica Enciclica „Humanae vitae”,
destinată să lase o urmă adâncă în conştiinţe privind apărarea vieţii şi demnitatea
căsătoriei
(RV - 25 iulie 2008) „Cuvântul cheie” pentru a înţelege enciclicaHumanae vitae „este iubirea”. Astfel se exprima Benedict al XVI-lea, doar
cu puţin peste două luni în urmă, celebrând cea de-a 40-a
aniversare a documentului publicat de Paul al VI-lea la 25 iulie 1968. Un
act de magisteriu ce a văzut lumina în unul din momentele cele mai delicate ale istoriei
recente, mai ales a ţărilor occidentale unde începuse dezlănţuirea valului lui 1968.
Încercăm pe scurt reevocarea acelei perioade şi moştenirea lăsată de enciclica
„Humanae vitae” Bisericii din secolul al XXI-lea.
În iulie 1968,
tinerii occidentali s-au descoperit de puţin timp liberi, mai ales liberi de a face
să vadă că se bucură de o libertate totală. Răsturnarea orânduirii constituite la
orice nivel, este unul dintre cuvintele noii lor ordini. În acea atmosferă, adesea
explozivă, Biserica este unul din obiectivele cele mai ţintite de multe sectoare ale
contestaţiei. În acel climat - şi asupra unui subiect care pentru agenţii protagonişti
ai lui ’68 este un drapel, libertatea sexuală - Biserica intervine printr-un document
deopotrivă de exploziv care vorbeşte despre iubirea conjugală ca rod al Iubirii lui
Dumnezeu, document ce foloseşte termeni ca respect faţă de natura actului conjugal,
care întră în aspectele sale intime afirmând caracterul inseparabil al uniunii sexuale
de procreaţie şi deosebind între metode licite şi ilicite pentru reglementarea naşterilor,
care invită soţii, înainte de toate cei creştini, să pună responsabilitatea împărtăşită
mai presus de impulsurile personale ale egoismului, să fie deschişi vieţii care este
un dar al lui Dumnezeu.
La 25 iulie 1968, Paul al VI-lea semna enciclica Humanae
vitae: Biserica ia poziţie reafirmând şi apărând viziunea creştină despre
căsătorie şi demnitatea ei, chiar în momentul în care acea viziune se căuta a o şterge
în numele noii libertăţi. Semnătura de jos, la acest act de magisteriu pontifical,
care şi astăzi continuă să fie o piatră de hotar, „apasă” asupra papei Paul al VI-lea.
Şi el mărturiseşte aceasta la audienţa generală ţinută o săptămână mai târziu, la
31 iulie 1968, vorbind despre „responsabilitatea foarte gravă”, aproape copleşitoare
referitor, observă Paul al VI-lea, la vocile zgomotoase ale opiniei publice”, şi
totuşi imposibil de ignorat, adaugă, datorită „cutremurătoarei obligaţii apostolice
de a trebui să ne pronunţăm în această privinţă”.
În acea zi de 31 iulie 1968,
Paul al VI-lea fixează în ochi mii de credincioşi la audienţa generală şi le încredinţează
lor, şi prin ei umanităţii, speranţa, fiind sigur, că acest document „va fi bine primit”,
şi nu numai: • „Speranţa în fine că ei, soţii creştini vor înţelege cum cuvântul
Nostru, pe cât de sever şi greu poate să parăm vrea să fie interpret al autenticităţii
iubirii lor, chemată să se transfigureze pe sine în imitarea celei al lui Cristos
pentru mireasa sa mistică, Biserica; şi că ei cei dintâi vor şti să dea curs oricărei
mişcări practice menite să asiste familie în necesităţile ei, să facă să înflorească
în integritatea ei şi să insufle familiei moderne spiritualitatea ei proprie, izvor
de desăvârşire pentru fiecare membru al ei şi de mărturie morală în societate”.
Patruzeci
de ani mai târziu Biserica nu a încetat să se mişte şi să acţioneze pe făgaşul adânc,
trasat în conştiinţe de principiile enciclicei „Humanae viatae”. „Acel document
a devenit foarte curând semn de contradicţie”, a observat Benedict al XVI-lea la 10
mai anul acesta, primind participanţii la Reuniunea de studiu pentru marcarea celor
40 de ani ai documentului „Humanae vitae” promovată de Universitatea Laterană. De
fapt, a explicat Papa în acea împrejurare, în enciclica lui Paul al VI-lea „iubirea
conjugală este descrisă în cadrul unui proces global ce nu se opreşte la împărţire
dintre suflet şi trup, nici nu se opreşte doar la sentiment, adesea fugitiv şi precar,
dar are în vedere unitatea persoanei”.
Înlăturată această unitate, a fost
avertismentul lui Benedict al XVI-lea, „se pierde valoarea persoanei şi se cade în
pericolul grav de a considera trupul ca un obiect ce se poate cumpăra sau vinde”: •
„Într-o cultură supusă predominării lui a avea asupra lui a fi, viaţa umană riscă
să-şi piardă valoarea. Dacă exerciţiul sexualităţii se transformă într-un drog ce
vrea să supună partenerul propriilor dorinţe şi interese, fără să respecte timpii
persoanei iubite, atunci ceea ce trebuie să fie apărat nu mai este doar ideea adevărată
de iubire, dar în primul rând însăşi demnitatea persoanei umane”.
Miracolul
vieţii, a afirmat, „este rod al unei iubiri care ştie să gândească şi să aleagă în
deplină libertate, fără a se lăsa condiţionată peste măsură de eventualul sacrificiu
cerut”. Şi iată pentru ce, a continuat Benedict al XVI-lea, „nici o tehnică nu poate
înlocui actul de iubire pe care doi soţi îl schimbă între ei ca semn al unui mister
mai mare care îi vede protagonişti şi împreună părtaşi ai Creaţiei”.
Şi Benedict
al XVI-lea a încheiat cu auspicii discursul său, dar gândindu-se mai ales la tineri.
„Fie ca ei să poată învăţa - a spus - adevăratul sens al iubirii şi să se pregătească
pentru aceasta printr-o educaţie adecvată la sexualitate fără a se lăsa abătuţi de
mesaje efemere care împiedică să ajungă la esenţa adevărului în joc”. Şi pentru faptul
că, a spus în încheiere: • „A procura false iluzii în domeniul iubirii sau a înşela
în privinţa responsabilităţilor genuine pe care sunt chemaţi să le asume prin exerciţiul
propriei sexualităţi nu face onoare unei societăţi care se bazează pe principiile
de libertate şi de democraţie. Libertatea trebuie să se conjuge cu adevărul şi responsabilitatea
cu forţa devotamentului faţă de altul chiar cu sacrificiul”.