Benedict al XVI-lea, discurs la Sărbătoarea de primire din partea tinerilor la Ziua Mondială a Tineretului, Sydney 2008

(RV - 17 iulie 2008) Discursul rostit de Papa la sărbătoarea de primire din partea tinerilor, desfăşurată joi 17 iulie, începând de la 15.30 ora locală, 8.30 în România, pe platforma molului Barangaroo a micului golf Sydney.

Dragi tineri, ce bucurie să vă pot saluta aici, la Barangaroo, pe malurile golfului magnific din Sydney, cu renumitul pod şi Casa Operei! Mulţi dintre voi sunt din această Ţară, din interiorul ei sau din comunităţile multiculturale dinamice ale oraşelor australiene. Alţii, au ajuns din insulele din Oceania, alţii, apoi, din Asia, Orientul Mijlociu, din Africa şi Americi. Un anumit număr dintre voi, în realitate, a venit de atât de departe ca mine, din Europa! Oricare ar fi Ţara din care provenim, în sfârşit suntem aici, la Sydney! Şi împreună suntem prezenţi în această lume ca familie a lui Dumnezeu, ca discipoli ai lui Cristos, confirmaţi de Spiritul său pentru a fi mărturisitorii iubirii sale şi ai adevărului său înaintea tuturor oamenilor.

Doresc să mulţumesc, mai întâi de toate, Bătrânilor Aborigenilor care mi-au dat bunevenit mai înainte de a urca pe vapor la Rose Bay. Sunt profund emoţionat să mă aflu pe pământul vostru, ştiind suferinţele şi injustiţiile pe care le-a îndurat, dar conştient totodată de revindecarea şi de speranţa din aceste momente, de care, pe bună dreptate, cetăţenii australieni pot fi mândri. Tinerilor indigeni – aborigeni şi locuitori ai Insulelor din Strâmtoarea Torres şi [insulele] Tokelau - le exprim gratitudinea mea pentru impresionantul bunvenit. Prin intermediul vostru, trimit salutări cordiale popoarelor voastre.

Domnule Cardinal Pell şi Arhiepiscopul Wilson: vă mulţumesc pentru expresiile călduroase de bunvenit. Ştiu că sentimentele voastre răsună în inima tinerilor adunaţi aici în această seară şi de aceea vă mulţumesc tuturor. Înaintea mea văd o imagine vibrantă a Bisericii Universale. Varietatea naţiunilor şi culturilor din care voi proveniţi dovedeşte că într-adevăr Vestea cea Bună a lui Cristos este pentru toţi şi pentru fiecare; ea a atins marginile pământului. Şi cu toate acestea, ştiu că o bună parte dintre voi este şi acum în căutarea unei patrii spirituale. Unii dintre voi, bineveniţi la modul absolut între noi, nu sunt catolici sau creştini. Alţii dintre voi, probabil, se mişcă la marginile vieţii parohiale sau a Bisericii. Vouă, doresc să vă ofer încurajarea mea: apropiaţi-vă de îmbrăţişarea iubitoare a lui Cristos; recunoaşteţi Biserica drept casa voastră. Nimeni nu este obligat să rămână în afară, întru cât din ziua de Rusalii Biserica este una şi universală. În această seară doresc să cuprind şi pe cei care nu sunt prezenţi printre noi. Mă gândesc în special la cei bolnavi şi la cei cu dizabilităţi psihice, la tinerii din închisoare, la cei care zbat la marginile societăţilor noastre şi la cei care, din diferite motive, se simt străini de Biserică. Le spun: Isus este aproape de tine! Experimentează îmbrăţişarea sa care vindecă, compasiunea sa, milostivirea sa!

Acum aproape două mii de ani Apostolii, adunaţi în sala de sus a casei împreună cu Maria (cf Fap 1,14) şi cu câteva femei credincioase, au fost umpluţi de Duh Sfânt (cf Fap 2,4). În acel moment extraordinar, care a marcat naşterea Bisericii, confuzia şi teama care au pus stăpânire pe discipolii lui Cristos s-au transformat într-o convingere viguroasă şi în conştiinţa unui scop. S-au simţit împinşi să vorbească despre întâlnirea lor cu Isus cel Înviat, pe care de acum îl chemau cu afecţiune Domnul. În multe feluri, Apostolii erau persoane obişnuite. Nimeni nu putea spune că este discipolul desăvârşit. Nu l-au recunoscut pe Cristos (cf Lc 24, 13-32), au trebuit să se ruşineze de ambiţiile lor (cf Lc 22, 24-27) şi chiar l-au renegat (cf Lc 22, 54-62). Şi cu toate acestea, când au fost copleşiţi de Duhul Sfânt, au fost străpunşi de adevărul Evangheliei şi inspiraţi să-l proclame fără frică. Îmbărbătaţi, strigau: faceţi pocăinţă, primiţi botezul, primiţi-l pe Duhul Sfânt! (cf Fap 2, 37-38) Întemeiată pe învăţătura Apostolilor, pe adeziunea faţă de ei, pe frângerea pâinii şi pe rugăciune (cf Fap 2,42), tânăra comunitate creştină a ieşit în faţă pentru a se opune la perversitatea culturii care o înconjura (cf Fap 2,40), pentru a se îngriji de membrii proprii (cf Fap 2, 44-47), pentru a răspândi propria credinţă în Isus în faţa ostilităţilor (cf Fap 4,33) şi pentru a-i vindeca pe cei bolnavi (cf Fap 5, 12-16). Şi împlinind porunca însăşi a lui Cristos, au pornit, dând mărturie pentru istoria cea mai mare din toate timpurile: că Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi, că divinul a intrat în istoria umană pentru ca să o poată transforma şi că suntem chemaţi să ne cufundăm în iubirea salvifică a lui Cristos care învinge asupra răului şi a morţii. În renumitul său discurs la Areopag, sfântul Paul a introdus mesajul în acest fel: Dumnezeu dăruieşte orice lucru, inclusiv viaţa şi respiraţia, fiecăruia, astfel încât toate Naţiunile să-l poată căuta pe Dumnezeu, fie şi numai bâjbâind. Într-adevăr, El nu este departe de fiecare dintre noi, căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem (cf Fap 17, 25-28).
Din acel moment, bărbaţi şi femei au ieşit afară pentru povesti aceleaşi fapte, mărturisind iubirea şi adevărul lui Cristos, contribuind la misiunea Bisericii. Astăzi ne gândim la acei pionieri – preoţi, surori şi fraţi – care au ajuns pe aceste coaste şi în alte părţi ale Pacificului, din Irlanda, Franţa, Marea Britanie şi din alte părţi ale Europei. Cea mai mare parte dintre ei erau tineri, unii nici măcar de 20 ani, şi când şi-au luat rămas bun pentru totdeauna de la părinţi, fraţi, surori, prieteni, ştiau bine că ar fi fost nesigură întoarcerea lor acasă. Vieţile lor au fost o mărturie creştină lipsită de interese egoiste. Au devenit constructori smeriţi dar tenace ai unei atât de mari eredităţi sociale şi spirituale care şi astăzi aduce bunătate, compasiune şi sens acestor Naţiuni. Şi au fost capabili să inspire o altă generaţie. Vine în gând imediat credinţa care a susţinut-o pe fericita Mary MacKillop în determinarea ei decisă de a-i educa în special pe cei săraci, şi pe fericitul Peter To Rot în convingerea lui fermă că conducerea unei comunităţi trebuie să se raporteze la Evanghelie. Gândiţi-vă şi la bunicii şi părinţii voştri, primii voştri învăţători ai credinţei. Şi ei au făcut nenumărate sacrificii de timp şi energie, împinşi de iubirea faţă de voi. Cu sprijinul preoţilor şi al învăţătorilor parohiei voastre, ei au contribuit, nu întotdeauna uşor dar foarte gratificant, la a vă conduce spre tot ceea ce este bun şi adevărat, prin exemplul lor personal, prin modul lor de a vă învăţa şi trăi credinţa creştină.
Astăzi, este rândul meu. Unora dintre noi ni se pare că am ajuns la capătul lumii! Pentru persoanele de vârsta voastră, oricum, fiecare zbor este o perspectivă incitantă. Dar pentru mine, acest zbor a fost, într-o anumită măsură, motiv de nelinişte. Şi totuşi, vederea planetei noastre de sus a fost într-adevăr magnifică. Luciul Mării Mediterane, impunătorul deşert nord-african, pădurea luxuriantă a Asiei, vastitatea Oceanului Pacific, orizontul la care soarele răsare şi apune, splendoarea maestuoasă a frumuesţii naturale a Australiei, de care am putut să mă bucur în cele două zile petrecute aici! Toate acestea suscită un sens adânc de teamă reverenţială. E ca şi cum cineva ar capta imagini rapide din istoria creaţiei povestită de cartea Genezei: lumina şi întunericul, soarele şi luna, apele, pământul şi creaturile vii. Totul este „bun” în ochii lui Dumnezeu (cf Gen 1,1 – 2,4). Cufundaţi într-o asemenea frumuseţe, cum s-ar putea să nu devii un ecou la cuvintele Psalmistului în lauda adusă Creatorului: „Cât de mare este numele tău pe tot pământul!” (Ps 8,2)?
Dar este ceva şi mai mult, ceva greu de perceput din înălţimea cerurilor: bărbaţii şi femeile creaţi de a dreptul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf Gen 1,26). În inima minunii creaţiei suntem voi şi eu, familia umană „încoronată cu glorie şi cinste” (cf Ps 8,6). Ce minune! Împreună cu psalmistul, susurăm: „Ce este omul că te gândeşti la el?” (cf Ps 8,5). Introduşi în tăcere, într-un spirit de gratitudine, în puterea sfinţeniei, să ne gândim.

Ce anume descoperim? Probabil cu greu ajungem să recunoaştem că sunt şi răni care marchează suprafaţa pământului: eroziunea, despădurirea, risipa de resurse minerale şi marine pentru alimentarea unui consum insaţiabil. Unii dintre voi provin din insule-stat, a căror existenţă este ameninţată de creşterea nivelului apelor. Alţii, din Naţiuni care suferă din cauza efectelor secetei devastatoare. Creaţia minunată a lui Dumnezeu este percepută uneori ca o realitate aproape ostilă pentru custozii ei, chiar ceva periculoasă. Cum poate ceea ce este „bun” să apară atât de ameninţător?
Dar mai este ceva. Ce să spunem despre om, culmea creaţiei lui Dumnezeu? În fiecare zi întâlnim geniul cuceririlor umane. De la progresele în ştiinţele medicale şi de la aplicarea înţeleaptă a tehnologiei pînă la creativitatea reflectată în arte, în multe feluri creşte constant calitatea şi satisfacţia vieţii oamenilor. Şi în rândul vostru este o disponibilitate promptă la primirea multiplelor oportunităţi ce vă sunt oferite. Unii dintre voi excelează în studiu, sport, muzică, în dans sau teatru, alţii au un acut simţ al dreptăţii sociale şi al eticii, şi mulţi dintre voi îşi asumă angajamente de slujire şi voluntariat. Noi toţi, tineri şi bătrâni, avem momente în care bunătatea înnăscută a persoanei umane – perceptibilă probabil în gestul unui copil sau în disponibilitatea unui adult de a ierta – ne copleşeşte cu o adâncă bucurie şi recunoştinţă.
Cu toate acestea, asemenea momente nu durează mult. De aceea, încă o dată, să ne gândim. Şi descoperim că nu numai mediul natural, dar şi cel social – habitatul pe care ni-l creăm noi înşine – are cicatricele sale; răni care ne arată că ceva nu e la locul său. Şi aici, în vieţile noastre personale şi în comunităţile noastre, putem întâlni împotriviri uneori periculoase; un venin care ameninţă să distrugă ceea ce este bun, să refacă ceea ce suntem şi să deturneze scopul pentru care am fost creaţi. Exemplele sunt multe, după cum ştiţi preabine. Dintre cele mai evidente, sunt abuzul de alcool şi de droguri, exaltarea violenţei şi degradarea sexuală, prezentate adesea de televiziune şi internet ca divertisment. Mă întreb cum ar putea unul care ar fi pus faţă în faţă cu persoanele care îndură cu adevărat violenţa şi exploatarea sexuală să explice că asemnea tragedii, reproduse în formă virtuală, trebuie considerate, simplu, „divertisment”?
Mai este ceva sinistru care provine din faptul că libertatea şi toleranţa sunt atât de des separate de adevăr. Acest lucru este alimentat de idea, astăzi foarte răspândită, că nu este un adevăr absolut care să conducă vieţile noastre. Relativismul, dând, practic valoare indiscriminată la orice, a făcut „experienţa” mai importantă decât toate. În realitatate, experienţele, rupte de orice considerare a ceea ce este bun sau adevărat, pot conduce nu la o libertate genuină, ci la o confuzie morală sau intelectuală, la o slăbire a principiilor, la pierderea autostimei şi chiar la disperare.

Dragi prieteni, viaţa nu este guvernată de soartă, nu este cazuală. Existenţa voastră personală a fost voită de Dumnezeu, binecuvântată de El şi acestei vieţi i-a fost dat un scop! (cf Gen 1,28). Viaţa nu e o simplă succesiune de fapte şi experienţe, oricât ar fi de folositoare multe din aceste evenimente. Este o căutare a ceea ce e adevărat, bun şi frumos. Tocmai pentru acest scop noi efectuăm alegerile noastre, exercităm libertatea noastră şi în aceasta, adică în adevăr, în bine şi în frumos, aflăm fericirea şi bucuria. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care văd în voi simpli consumatori ai unei pieţe de posibilităţi nediferenţiate, unde alegerea în sine devine binele, noutatea este văzută în mod fals ca frumuseţe, experienţa subiectivă înlocuieşte adevărul.
Cristos oferă mai mult! Chiar totul! Numai El, care este Adevărul, poate fi Calea şi de aceea şi Viaţa. Astfel, „calea” pe care Apostolii au dus-o până la marginile pământului este viaţa în Cristos. Este viaţa Bisericii. Şi intrarea în această viaţă, în viaţa creştină, este Botezul.

În această seară, doresc, de aceea, să amintesc pe scurt ceva despre înţelegerea noastră a Botezului, mai înainte de consideraţiile, mâine, despre Duhul Sfânt. În ziua Botezului, Dumnezeu v-a introdus în sfinţenia sa (cf 2 Pt 1,4). Aţi fost adoptaţi ca fii şi fiice ai Tatălui şi aţi fost încorporaţi în Cristos. Aţi devenit locuinţă a Spiritului său (cf 1Cor 6,19). Botezul nu este o împlinire nici o recompensă: este un har, este lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, spre sfârşitul ritului Botezului, preotul s-a adresat părinţilor voştri şi participanţilor, şi chemându-vă pe nume, v-a spus: „Ai devenit o făptură nouă” (Ritualul Botezului, nr. 99).

Dragi prieteni, acasă, la şcoală, la universitate, la locurile de muncă şi distracţie, amintiţi-vă că sunteţi o făptură nouă. Nu vă aflaţi numai în faţa Creatorului plini de stupoare, bucurându-vă pentru lucrările sale, dar ţineţi cont că temelia sigură a solidarităţii umane stă pe originea comună a fiecărei persoane, culmea planului creator al lui Dumnezeu pentru lume. Ca creştini, voi sunteţi în această lume ştiind că Dumnezeu are un chip uman – Isus Cristos – „calea” care satisface orice dorinţă umană, şi „viaţa” pentru care suntem chemaţi să dăm mărturie, păşind mereu în lumina sa (cf ibid., nr. 100).

Îndatorirea de martor nu e uşoară. Sunt mulţi, astăzi, care pretind că Dumnezeu trebuie lăsat pe „banca de rezerve” şi că religia şi credinţa, oricât de acceptabile ar fi pe plan individual, trebuie să fie ori excluse din viaţa publică ori folosite doar pentru atingerea unor limitate scopuri pragmatice. Această viziune secularizată încearcă să explice viaţa umană şi să formeze societatea cu puţine referinţe sau fără nicio referinţă la Creator. Se prezintă ca o forţă neutrală, imparţială şi respectuoasă faţă de fiecare. În realitate, ca orice ideologie, secularismul impune o viziune globală. Dacă Dumnezeu este nerelevant în viaţa publică, atunci societatea poate fi plasmată după un chip lipsit de Dumnezeu, şi dezbaterea şi politica care privesc binele comun vor fi făcute mai mult la lumina consecinţelor decât a principiilor înrădăcinate în adevăr.
Cu toate acestea, experienţa arată că îndepărtarea de planul lui Dumnezeu creatorul provoacă o dezordine care are repercusiuni invevitabile asupra restului creaţiei (cf Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, nr. 5). Când Dumnezeu este eclipsat, capacitatea noastră de a recunoaşte ordinea naturală, scopul şi „binele” încep să dispară. Ceea ce în mod ostentativ a fost promovat ca ingeniozitate umană s-a arătat foarte repede ca nebunie, aviditate şi exploatare egoistă. Şi în acest fel ne-am dat seama tot mai mult că avem nevoie de smerenie în faţa complexităţii delicate a lumii lui Dumnezeu.

Şi ce se poate spune despre mediul nostru social? Suntem la fel de vigilenţi la semnele provocate de faptul că am întors spatele la structura morală cu care Dumnezeu a înzestrat umanitatea? (cf Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, nr. 8). Ştim să recunoaştem că demnitatea înnăscută a oricărui individ se bazează pe identitatea sa cea mai adâncă de chip al Creatorului, şi că, de aceea, drepturile umane sunt universale, bazate pe legea naturală, şi nu ceva ce depinde de negocieri sau de condescendenţă, cu atât mai puţin de compromis? Şi în acest fel, suntem conduşi să ne gândim la ce loc au în societăţile noastre cei săraci, cei bătrâni, imigranţii, cei fără voce. Cum poate fi că violenţa familială tulbură mamele şi copiii? Cum poate fi că spaţiul uman cel mai mirabil şi mai sacru, sânul matern, a devenit locul unei violenţe de nespus?

Dragi prieteni, creaţia lui Dumnezeu este unică şi este bună. Preocupările pentru non-violenţă, dezvoltarea posibil de susţinut, dreptatea şi pacea, grija pentru mediul nostru sunt de vitală importanţă pentru umanitate. Toate acestea, însă, nu pot fi înţelese făcând abstracţie de la o profundă reflecţie despre demnitatea înnăscută a oricărei vieţi umane de la concepere pînă la moartea naturală, o demnitate ce este conferită de Dumnezeu însuşi şi de aceea, inviolabilă. Lumea noastră a obosit de aviditate, de exploatare şi dezbinare, de plictisul falşilor idoli şi al răspunsurilor parţiale, şi de povara falselor promisiuni. Inima noastră şi mintea noastră tânjesc la o viziune a vieţii unde să domnească iubirea, unde darurile să fie împărţite, unde să se edifice unitatea, unde libertatea să găsească propria semnificaţie în adevăr, şi unde identitatea să fie găsită într-o comuniune de respect. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt! Aceasta este speranţa oferită de Evanghelia lui Isus Cristos! Pentru a da mărturie de această realitate, voi aţi fost creaţi din nou în Botez şi întăriţi prin darurile Duhului la Mir. Acesta să fie mesajul pe care să-l duceţi de la Sydney lumii întregi!