Paul vorbeşte lumii de astăzi: omilia lui Benedict al XVI-lea la deschiderea Anului Paulin

RV - 28 iunie 2008) Benedict al XVI-lea a deschis Anul Paulin în seara zilei de sâmbătă 28 iunie 2008, în bazilica romană a Sfântului Paul din afara Zidurilor pe Via Ostiense, în prezenţa Patriarhului ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I, şi a câtorva delegaţi ecumenici. În timpul recitării primelor vespere ale solemnităţii sfinţilor apostoli Petru şi Paul, Papa a rostit următoarea omilie.

 
Sanctitate şi delegaţi fraterni,
Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru episcopat şi preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,

suntem adunaţi la mormântul sfântului Paul, care s-a născut, în urmă cu două mii de ani, la Tars în Cilicia, în Turcia de astăzi. Cine era acest Paul? În templul din Ierusalim, în faţa mulţimii agitate care voia să-l ucidă, el se prezintă pe sine însuşi cu aceste cuvinte: "Eu sunt bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, dar crescut în cetatea aceasta la picioarele lui Gamaliel, educat întocmai după legea părinţilor, devenind zelos pentru Dumnezeu..." (Fap 22,3). La sfârşitul drumului său va spune despre sine: "Am fost orânduit... învăţător al păgânilor în credinţă şi adevăr" (1Tim 2,7; cf. 2Tim 1,11). Învăţător al păgânilor, apostol şi crainic al lui Isus Cristos, aşa se caracterizează el pe sine însuşi într-o privire retrospectivă asupra parcursului vieţii sale. Dar cu aceasta, privirea nu merge numai spre trecut. "Învăţător al păgânilor" - acest cuvânt se deschide spre viitor, spre toate popoarele şi toate generaţiile. Paul nu este pentru noi o figură din trecut, pe care o amintim cu veneraţie. El este şi învăţătorul nostru, apostolul şi crainicul lui Isus Cristos şi pentru noi.

Deci suntem adunaţi nu pentru a reflecta asupra unei istorii trecute, în mod irevocabil depăşite. Paul vrea să vorbească cu noi - astăzi. Pentru aceasta am voit să stabilesc acest special "An Paulin": pentru a-l asculta şi a învăţa acum de la el, ca învăţător al nostru, "credinţa şi adevărul", în care sunt înrădăcinate motivaţiile unităţii dintre discipolii lui Cristos. În această perspectivă am voit să aprind, pentru acest bimilenar al naşterii apostolului, o specială "Flacără Paulină", care va rămâne aprinsă în timpul întregului an într-o sfeşnic special aşezat în cvadriporticul bazilicii. Pentru a da caracter solemn acestei aniversări am inaugurat şi aşa-numita "Poartă Paulină", prin care am intrat în bazilică însoţit de patriarhul de Constantinopol, de cardinalul arhipreot şi de alte autorităţi religioase. Este pentru mine motiv de bucurie intimă că deschiderea "Anului Paulin" capătă un caracter ecumenic deosebit prin prezenţa numeroşilor delegaţi şi reprezentanţi ai altor biserici şi comunităţi ecleziale, pe care-i primesc cu inimă deschisă. Salut în primul rând pe Sanctitatea sa patriarhul Bartolomeu I şi pe membrii delegaţiei care-l însoţesc, ca şi grupul mare de laici care au venit din diferite părţi ale lumii la Roma pentru a trăi cu el şi cu noi toţi aceste momente de rugăciune şi de reflecţie. Salut delegaţii fraterni ai Bisericilor care au o legătură specială cu apostolul Paul - Ierusalim, Antiohia, Cipru, Grecia - şi care formează ambientul geografic al vieţii apostolului înainte de sosirea lui la Roma. Salut în mod cordial pe fraţii din diferitele Biserici şi Comunităţi ecleziale din Orient şi Occident, împreună cu voi toţi care aţi voit să luaţi parte la acest solemn început al "Anului" dedicat apostolului neamurilor.

Aşadar suntem adunaţi aici pentru a ne întreba cu privire la marele apostol al neamurilor. Nu ne întrebăm doar: Cine era Paul? Ne întrebăm mai ales: Cine este Paul? Ce-mi spune mie? În acest ceas, la începutul "Anului Paulin" pe care-l inaugurăm, aş vrea să aleg din bogata mărturie a Noului Testament trei texte, în care apare fizionomia interioară, specificul caracterului său. În Scrisoarea către Galateni el ne-a dăruit o mărturisire de credinţă foarte personală, în care îşi deschide inima în faţa cititorilor din toate timpurile şi revelează care este stimulentul cel mai intim al vieţii sale. "Trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pentru mine" (Gal 2,20). Tot ceea ce face Paul, porneşte de la acest centru. Credinţa sa este experienţa de a fi iubit de Isus Cristos în mod cu totul personal; este conştiinţa faptului că Cristos a îndurat moartea nu pentru un ceva anonim, ci din iubire faţă de el - faţă de Paul - şi care, ca Înviat, încă îl iubeşte, adică faptul că Cristos s-a dăruit pentru el. Credinţa lui este faptul de a fi lovit de iubirea lui Isus Cristos, o iubire care-l tulbură până în adâncul fiinţei sale şi-l transformă. Credinţa lui nu este o teorie, o opinie despre Dumnezeu şi despre lume. Credinţa lui este impactul iubirii lui Dumnezeu asupra inimii sale. Şi astfel tot această credinţă este iubire faţă de Isus Cristos.

Paul este prezentat de mulţi ca un om luptător care ştie să mânuiască sabia cuvântului. De fapt, în drumul său de apostol n-au lipsit disputele. Nu a căutat o armonie superficială. În prima din Scrisorile sale, cea adresată Tesalonicenilor, el însuşi spune: "Am aflat curaj... să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu, ducând o luptă aprigă... Precum ştiţi, noi nu am folosit niciodată cuvinte de linguşire" (1Tes 2,2.5). Adevărul era pentru el prea mare pentru a fi dispus să-l sacrifice în vederea unui succes extern. Adevărul pe care l-a experimentat în întâlnirea cu Cel Înviat merita mult pentru el lupta, persecuţia, suferinţa. Dar ceea ce-l motiva cel mai adânc era faptul de a fi iubit de Isus Cristos şi dorinţa de a transmite altora această iubire. Paul era unul capabil să iubească şi toată activitatea şi suferinţa sa se explică pornind numai de la acest centru. Conceptele fundamentale ale vestirii sale se înţeleg numai pe baza acestui centru. Să luăm numai unul din cuvintele sale cheie: libertatea. Experienţa de a fi iubit până la capăt de Cristos i-a deschis ochii cu privire la adevărul şi la calea existenţei umane - acea experienţă cuprindea totul. Paul era liber ca un om iubit de Dumnezeu care, în virtutea lui Dumnezeu, era în stare să iubească împreună cu el. Această iubire este acum "legea" vieţii lui şi tocmai aşa este libertatea vieţii lui. El vorbeşte şi acţionează mişcat de responsabilitatea iubirii. Libertatea şi responsabilitatea sunt unite aici în mod indisolubil. Pentru că se află în responsabilitatea iubirii, este liber; pentru că este unul care iubeşte, el trăieşte total în responsabilitatea acestei iubiri şi nu ia libertatea ca pretext pentru arbitriu şi egoism. În acelaşi spirit Augustin a formulat fraza devenită apoi vestită: Dilige et quod fac (Tract. in 1Jo 7, 7-8) - "iubeşte şi fă ceea ce vrei". Cine-l iubeşte pe Cristos aşa cum l-a iubit Paul, poate într-adevăr să facă ceea ce vrea, pentru că iubirea este unită cu voinţa lui Cristos şi astfel cu voinţa lui Dumnezeu; pentru că voinţa lui este ancorată în adevăr şi pentru că voinţa lui nu este pur şi simplu voinţa lui, arbitriu al eu-ului autonom, ci este integrată în libertatea lui Dumnezeu şi de la ea primeşte drumul care trebuie parcurs.

În căutarea fizionomiei interioare a sfântului Paul aş vrea, în al doilea rând, să amintesc cuvântul pe care Cristos înviat i l-a adresat pe drumul spre Damasc. Mai întâi Domnul îl întreabă: "Saule, Saule, pentru ce mă persecuţi?". La întrebarea: "Cine eşti, Doamne?" este dat răspunsul: "Eu sunt Isus pe care tu îl persecuţi" (Fap 9,4 şi urm.). Persecutând Biserica, Paul îl persecută pe Isus însuşi. "Tu mă persecuţi pe mine". Isus se identifică cu Biserica într-un singur subiect. În această exclamaţie a Celui Înviat, care a transformat viaţa lui Saul, în fond este conţinută de acum întreaga învăţătură despre Biserică Trup al lui Cristos. Cristos nu s-a retras în cer, lăsând pe pământ o ceată de adepţi care duc înainte "cauza lui". Biserica nu este o asociaţie care vrea să promoveze o anumită cauză. În ea nu este vorba de o cauză. În ea este vorba de persoana lui Isus Cristos, care şi ca Înviat a rămas "trup". El are "carne şi oase" (Lc 24,39), asta afirmă şi Luca. Cel Înviat în faţa discipolilor care-l consideraseră o fantomă. El are un trup. Este personal prezent în Biserica sa, "Cap şi Trup" formează un unic subiect, va spune Augustin. "Nu ştiţi voi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos?", scrie Paul corintenilor (1Cor 6,15). Şi adaugă: după cum, conform Cărţii Genezei, bărbatul şi femeia devin un singur trup, tot aşa Cristos cu ai săi devin un singur duh, adică un singur subiect în lumea nouă a învierii (cf. 1Cor 6,16 şi urm.). În toate acestea transpare misterul euharistic, în care Cristos dăruieşte încontinuu trupul său şi face din nou trupul său: "Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine" (1Cor 10,16 şi urm.). Cu aceste cuvinte ni se adresează nouă, în acest ceas, nu numai Paul, ci însuşi Domnul: "Cum aţi putut să sfâşiaţi trupul meu?" În faţa chipului lui Cristos, acest cuvânt devine în acelaşi timp o cerere urgentă: Adu-ne din nou împreună din toate dezbinările. Fă ca astăzi să devină din nou realitate: Este o singură pâine, de aceea noi, deşi suntem mulţi, suntem un singur trup. Pentru Paul cuvântul despre Biserică trup al lui Cristos nu este o asemănare oarecare. Este mult mai mult de o asemănare. "De ce mă persecuţi?". Cristos ne atrage încontinuu înăuntrul trupului său, zideşte trupul său pornind de la centrul euharistic, care pentru Paul este centrul existenţei creştine, în virtutea căruia toţi, ca şi fiecare în parte poate în mod cu totul personal să experimenteze: el mă iubeşte şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine.

Aş vrea să închei cu un cuvânt al lui Paul spus târziu, un îndemn adresat lui Timotei din închisoare, în faţa morţii. "Suferă împreună cu mine pentru evanghelie", îi spune apostolul discipolului său (2Tim 1,8). Acest cuvânt, care se află la sfârşitul căilor parcurse de apostol ca un testament, face trimitere înapoi la începutul misiunii sale. În timp ce, după întâlnirea sa cu Cel Înviat, Paul era orb în locuinţa sa la Damasc, Anania a primit misiunea de a merge la persecutorul temut şi de a-i impune mâinile ca să primească vederea. La obiecţia lui Anania că acest Saul era un persecutor periculos al creştinilor, vine răspunsul: Acest om trebuie să ducă numele meu în faţa popoarelor şi a regilor. "Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere el pentru numele meu" (Fap 9,15 şi urm.). Misiunea vestirii şi chemarea la suferinţă pentru Cristos merg împreună în mod indisolubil. Chemarea de a deveni învăţător al neamurilor este în acelaşi timp şi în mod intrinsec o chemare la suferinţă în comuniunea cu Cristos, care ne-a răscumpărat prin Pătimirea sa. Într-o lume în care minciuna este puternică, adevărul se plăteşte cu suferinţa. Cel care vrea să evite suferinţa, să o ţină departe de el, ţine departe însăşi viaţa şi măreţia ei; nu poate să fie slujitor al adevărului şi astfel slujitor al credinţei. Nu există iubire fără suferinţă - fără suferinţa renunţării la noi înşine, a transformării şi purificării eu-lui pentru libertatea adevărată. Acolo unde nu există nimic care să merită să se sufere pentru el, însăşi viaţa îşi pierde valoarea.

Euharistia - centrul faptului de a fi creştini - se întemeiază pe sacrificiul lui Isus pentru noi, este născută din suferinţa iubirii, care în cruce a avut apogeul său. Noi trăim din această iubire care se dăruieşte. El ne dă curajul şi forţa de a suferi cu Cristos şi pentru el în lumea aceasta, ştiind că tocmai aşa viaţa noastră devine mare şi matură şi adevărată. În lumina tuturor scrisorilor sfântului Paul vedem că în drumul său de învăţător al neamurilor s-a împlinit profeţia făcută lui Anania în ceasul chemării: "Eu îi voi arăta cât va trebui să sufere el pentru numele meu". Suferinţa lui îl face credibil ca învăţător al adevărului, care nu caută propriul interes, propria glorie, satisfacţia personală, ci se angajează pentru Cel care ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi toţi.
În acest moment îi mulţumim Domnului, pentru că l-a chemat pe Paul, făcându-l lumină a neamurilor şi învăţător al nostru al tuturor, şi-l rugăm: Dă-ne şi astăzi martori ai învierii, atinşi de iubirea ta şi capabili să poarte lumina Evangheliei în timpul nostru. Sfinte Paul, roagă-te pentru noi! Amin.