Cardinalul patriarh de Veneţia Angelo Scola îl aminteşte pe marele teolog Hans Urs von Balthasar, la 20 de ani de la moarte

(RV - 27 iunie 2008) La 26 iunie 1988 murea Han Urs von Balthasar, definit de mulţi „un titan al teologiei secolului al XX-lea”. Născut în 1905 în Elveţia, la 31 octombrie 1929 intră în Ordinul iezuit sau Societatea lui Isus iar în 1956 se încardinează în clerul diecezei Chur. În 1944, întemeiază împreună cu Adrienne von Speyr Institutul secular „Comunitatea Sfântului Ioan”. Von Balthasar a fost legat de o profundă prietenie cu cardinalul francez Henri de Lubac. Fondator al revistei internaţionale de Teologie şi Cultură „Communio”, a primit premiul Paul al VI-lea pentru Teologie iar papa Ioan Paul al II-lea l-a creat cardinal, dar a murit subit cu două zile înainte de ceremonia consemnării beretei de cardinal.

Redacţia noastră centrală l-a intervievat pe cardinalul patriarh de Veneţia Angelo Scola, prieten şi bun cunoscător al lui Hans Urs von Balthasar:
• „Balthasar a fost un mare creştin pe care Providenţa îl înzestrase cu daruri extraordinare de inteligenţă, într-adevăr genială, şi de umilinţă. Despre el, cardinalul Henri de Lubac mi-a spus că avea spiritul unui copil. Într-adevăr, întâlnindu-l pe Balthasar şi lucrând adesea cu el, am putut să ating cu mâna, să constat această extraordinară simplicitate şi nevinovăţie, care făcea ca meditaţia sa teologică să fie pătrunzătoare iar cultura sa extrem de vastă - ’omul cel mai cult al secolului XX’, a spus de Lubac, total în serviciul misiunii şi mărturiei creştine. De fapt, energiile sale au fost consumate pentru crearea comunităţii „Sfântul Ioan care astăzi păşeşte ca semn în Biserică şi ca rod al prieteniei spirituale dintre von Balthasar şi Adrienne von Speyr”.

Filozofia, teologia şi artă, definite de von Balthasar „instrumente ale sufletului”. În ce sens?
• „În sensul că von Balthasar cel dintâi a voit să privească la inteligenţa credinţei pornind de la experienţa frumosului şi de aceea a ştiut să pună în serviciul categoriilor filozofico-teologice, literatura, muzica, drama contribuind astfel la a depăşi o viziune aridă şi adesea conceptualistă a teologiei”.

S-a născut în 1905, trăieşte într-o perioadă deosebit de intensă şi dramatică a istoriei europene şi mondiale; este un precursor al Conciliului Vatican II…
• „Desigur. Este de fapt adevărat că Henri de Lubac a deplâns absenţa lui la Conciliu, chiar dacă von Balthasar a intervenit apoi, în manieră decisivă, cu atâtea contribuţii, de-a lungul pontificatului, atât în faza finală a lui Paul al VI-lea cât şi al lui Ioan Paul al II-lea. Apoi, a fost mereu mare prieten al profesorului de atunci şi mai apoi cardinalului Ratzinger. A contribuit mult la receptarea cadrului Conciliului prin strânsa asociere cu de Lubac şi cu Ratzinger, întemeind revista „Communio”. A creat şi o reţea de raporturi în toată realitatea, cel puţin europeană şi a Statelor Unite ale Americii, şi a căutat să facă să înainteze aprofundarea adevărului pe care Conciliul l-a favorizat, legându-l de atâtea interogative pe care le punea cultura contemporană. O muncă ce trebuie să fie continuată: sper ca atât comunitatea „Sfântul Ioan” cât şi revista „Communio” - care datorează mult lui von Balthasar - cât şi atâţia care l-au au cunoscut şi frecventat să poată purta mai departe, azi, misiunea pe care von Balthasar a început-o cu mulţi ani în urmă”.

Sub acest aspect, revine şi afirmaţia că Biserica trebuia să stea în lume, să abandoneze baricadările…
• „Abaterea bastioanelor, adică redescoperirea că misiunea este într-un anumit sens nu doar condiţia de verificare a adevărului Bisericii, dar şi condiţia descoperirii vocaţiei sale. Von Balthasar spunea că sarcina Bisericii nu este aceea de a se propune pe sine, ci a lăsa să transpară pe chipul ei lumina strălucitoare a lui Cristos”.

El denunţa şi pericolul că s-ar putea pierde elementele identităţii creştine, după Conciliu…
• „În mod cert. El împreună cu de Lubac, a acceptat liniştit să fie catalogat între reacţionari şi conservatori, fără nici o frică, pentru că avea o idee foarte clară despre marea forţă a tradiţiei creştine şi, cum a spus Benedict al XVI-lea, Conciliul nu putea în nici un fel să fie conceput conform unei hermeneutici de ruptură în raport cu tradiţia precedentă, dar conform marii hermeneutici clasice şi autentice a învăţăturii Bisericii, care este cea a unei înaintări în continuitate. Von Balthasar, cu prietenul său de Lubac, s-au consumat realmente pentru ca receptarea conciliară să fie echilibrată şi pot spune că, din acest punct de vedere, aportul său a fost de o importanţă, de o pondere cu adevărat extraordinare. Cred că opţiunea lui Ioan Paul al II-lea de a-l numi cardinal - fapt care apoi nu s-a împlinit în mod explicit din cauza morţii subite în ajunul punerii beretei de cardinal - a fost tocmai o recunoaştere a marelui serviciu pe care creştinul, preotul, teolgogul von Balthasar l-a adus întregii Biserici”.