Libertatea, dialogul şi toleranţa îşi trag fundamentul din credinţa în Cristos: Benedict al XVI-lea la audienţa generală dedicată Sf. Maxim Mărturisitorul, apărător al dreptei credinţei împreună cu papa Sf. Martin I; înainte de cateheză, binecuvântarea statuii Sfântului Alois Orione, aşezată în nişa exterioară bazilicii vaticane

RV 25 iun 2008. Libertatea, dialogul şi toleranţa îşi trag fundamentul din credinţa în Cristos: este rechemarea papei Benedict al XVI-lea, miercuri la cateheza audienţei generale, dedicată Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu participarea unui număr mare de credincioşi în Piaţa San Pietro, în pofida caniculei din aceste zile. Înainte de cateheză, Succesorul lui Petru a binecuvântat noua statuie a Sfântului Alois Orione, aşezată într-o nişă exterioară a bazilicii vaticane.
Viaţa şi scrierile sfântului Maxim, , au oferit Papei ocazia de vorbi pelerinilor despre călugărul cunoscut cu supranumele de "Mărturisitorul", datorită curajului de a-şi mărturisi credinţa în Cristos, fără reducere sau compromis.
Născut în Palestina, în jurul anului 580, Maxim a început acolo viaţa monahală şi studiul Sfintelor Scripturi. S-a transferat apoi la Constantinopol şi, succesiv, în Africa, unde s-a distins în apărarea dreptei credinţe. "El nu accepta nicio reducere a umanităţii lui Cristos. Apăruse teoria potrivit căreia în Cristos ar exista o singură voinţă, cea divină. Pentru a apăra unicitatea Persoanei sale, negau în El o voinţă umană adevărată. Şi la prima vedere, ar părea chiar un lucru bun ca în Cristos să fie o singură voinţă".

• "Dar Sf. Maxim a înţeles imediat că acest lucru ar fi distrus misterul mântuirii pentru că o umanitate fără voinţă, un om fără voinţă nu este un om adevărat, ar fi un om amputat. Prin urmare, omul Isus Cristos nu ar fi fost un om adevărat, nu ar fi trăit drama fiinţei umane care constă chiar în dificultatea de a conforma voinţa noastră cu adevărul fiinţei. În acest fel, Sfântul Maxim afirmă cu mare convingere: Sfânta Scriptură nu ne arată un om amputat, fără voinţă, ci un adevărat om complet: Dumnezeu, în Isus Cristos, a asumat cu adevărat totalitatea fiinţei umane – evident, în afară de păcat – deci şi o voinţă umană. Prezentată astfel, realitatea este clară: Cristos ori este ori nu este om. Dacă e om, are şi o voinţă. Apare însă o problemă: nu se ajunge astfel într-o formă de dualism? Cum poate fi depăşit dualismul şi păstrată integritatea fiinţei umane şi, în acelaşi timp, cum poate fi tutelată persoana lui Cristos, care nu era schizofrenic".

• "Sf. Maxim arată că omul îşi găseşte unitatea sa, integrează propria fiinţă, totalitatea sa, nu în sine însuşi dar depăşindu-se pe sine, mergând dincolo de sine". La fel şi în Cristos – a continuat Sf. Părinte - ieşind din sine, omul se găseşte pe sine în Dumnezeu, în Fiul lui Dumnezeu. Nu trebuie redusă umanitatea pentru a explica întruparea, ci trebuie înţeles dinamismul fiinţei umane care se împlineşte numai ieşind din sine însuşi. Numai în Dumnezeu ne găsim pe noi înşine, împlinirea şi totalitatea noastră".

• "Se vede astfel că nu omul care se închide în sine este un om complet, ci omul care se deschide, care iese din sine, devine complet şi se găseşte pe sine chiar în Fiul lui Dumnezeu, găseşte adevărata sa umanitate".
Pentru Sf. Maxim, această viziune nu rămâne o pură speculaţie filosofică ci o găseşte realizată în viaţa concretă a lui Isus, mai ales în drama din Ghetsemani. În drama agoniei lui Isus, în angoasa morţii, în drama contrastului dintre voinţa umană de a nu muri şi voinţa divină care se oferă spre moarte, în această dramă se împlineşte toată drama umană, drama mântuirii noastre.
• "Adam – şi Adam suntem fiecare dintre noi – credea că "nu" ar fi culmea libertăţii; numai cine poate spune "nu" ar fi cu adevărat liber; pentru a realiza cu adevărat libertatea sa, omul trebuie să spună "nu" lui Dumnezeu; numai în acest fel, omul crede că este în sfârşit liber, că a ajuns pe culmile libertăţii".
Această tendinţă o purta în sine şi natura umană a lui Cristos, dar a depăşit-o, pentru că Isus a văzut că maximum de libertate nu înseamnă a spune "nu". Maximum de libertate este "da", conformitatea cu voinţa lui Dumnezeu. Numai în "da" omul devine cu adevărat el însuşi; numai în marea deschidere a lui "da", în unificarea voinţei sale cu cea divină, omul devine imens de deschis, devine "divin".
• "A fi ca Dumnezeu era dorinţa lui Adam, adică a fi complet liber. Dar nu e divin, nu este complet liber omul care se închide în sine; poate deveni numai ieşind din sine, în "da" devine liber. Şi aceasta este drama din Ghetsemani: nu voinţa mea, ci a ta. Transferând voinţa umană în voinţa divină, iată cum se naşte omul adevărat, iată cum suntem mântuiţi".

Revenind la firul vieţii Sfântului Maxim, Pontiful Roman a amintit că în 662, împreună cu doi ucenici, el s-a opus împăratului căruia îi repeta: "este imposibil să afirmi în Cristos o singură voinţă!" (PG 91, cc. 268-269). Maxim a fost supus unui proces extenuant, cu toate că trecuse de acum de 80 de ani. Tribunalul imperial l-a acuzat de erezie şi l-a condamnat la mutilarea limbii şi a mâinii drepte – cele două mădulare, a notat Papa, care reprezentau cuvântul şi scrierea, prin care Maxim a combătut doctrina greşită a unei singure voinţe în Cristos. Mutilat în acest fel, asemeni papei Martin I, sfântul călugăr a fost exilat în Colhida (Georgia de astăzi), pe ţărmul Mării Negre. Aici, avea să moară, vlăguit de suferinţele îndurate, la vârsta de 82 de ani, la 13 august 662.

Pornind apoi de la punctul esenţial al învăţăturii Sfântul Maxim, relansat în secolul XX de teologul Hans Urs von Balthasar cu imaginea "liturgiei cosmice", Benedict al XVI-lea a observat că de aici vine măsura oricărei alte valori:
• "Ne gândim la valori apărate pe bună dreptate astăzi, precum toleranţa, libertatea, dialogul. Dar o toleranţă care n-ar mai şti să facă deosebire între bine şi rău, ar deveni haotică şi autodistructivă. Tot la fel, o libertate care n-ar mai respecta libertatea altora şi ar mai găsi măsura comună a respectivelor libertăţi ale noastre, ar deveni anarhie şi ar distruge autoritatea. Dialogul care nu mai ştie ce anume să dialogheze, devine o vorbărie fără conţinut. Toate aceste valori sunt mari şi fundamentale, dar pot rămâne valori adevărate decât dacă au punctul de reper care le uneşte şi le conferă adevărata auntenticitate. Acest punct de referinţă este sinteza dintre Dumnezeu şi cosmos, este figura lui Cristos în care învăţăm adevărul despre noi înşine şi învăţăm astfel unde să plasăm toate celelalte valori, ca să le descoperim semnificaţia lor autentică".

Înainte de a întâlni miile de credincioşi în Piaţa San Pietro, Papa a binecuvântat noua statuie a Sfântului Alois Orione, canonizat în 2004, a cărei imagine a fost aşezată în exteriorul bazilicii vaticane, pe aşa numita "Via delle Fundamenta".
"Inaugurarea statuii fondatorului vostru să constituie pentru toţi fiii săi spirituali un imbold reînnoit de a continua pe calea trasată de Sfântul Alois Orione, în special în a aduce la Succesorul lui Petru – cum spune el însuşi – 'pe cei mici, clasele umile, muncitorii săraci şi cei respinşi ai vieţii', care sunt cei mai dragi lui Cristos şi tezarului adevărat al Bisericii lui Isus Cristos".

În fine, Sf. Părinte a amintit solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, duminica viitoare, şi deschiderea Anului Paulin, sâmbătă, 28 iunie, în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor.

Primiţi acum şi Binecuvântarea Apostolică, invocată de Benedict al XVI-lea miercuri la audienţa generală, binecuvântare ce ajunge pe calea undelor la toţi ascultătorii care o primesc în spirit de credinţă.

Aici, serviciul audio cu Binecuvântarea Apostolică: