Bucuria Bisericii pentru un nou Fericit: beatificat duminică în Liban preotul capucin Iacob din Ghazir, venerat deopotrivă de catolici, druzi şi musulmani; "nu se poate ajunge în cer decât prin cruce"

RV 22 iun 2008. Duminică în Liban, la ora 10 în Piaţa Martirilor din Beirut a fost ridicat la cinstea altarelor Fericitul Iacob din Ghazir, preot din Ordinul Fraţilor Minori Capucini, decedat în 1954 la vârsta de 79 de ani. Ritul solemn al beatificării a fost prezidat de card. José Saraiva Martìns, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

 
Iacob din Ghazir, venerat în zilele noastre ca "Părintele Jaqub", s-a născut la 10 februarie 1875 în satul Ghazir, din apropiere de Beirut. Al treilea din 14 copii, a fost educat mai ales de mama creştină, care îşi dorea ca fiul să devină preot. După terminarea studiilor, cu rezultate foarte bune la învăţătură, la 17 ani a început să predea limba arabă în Alexandria Egiptului. Dar a rămas foarte puţin timp, pentru că s-a întors în satul natal cu dorinţa de a deveni frate capucin. Depăşită opoziţia tatălui, a îmbrăcat haina religioasă la 26 martie 1894 şi a fost consacrat preot la Beirut la 10 noiembrie 1901. Pentru calităţile sale, a fost numit curând econom şi i-a fost încredinţată întemeierea şi direcţiunea unei reţele de şcoli ale misiunii franciscane pe teritoriul Libanului. În timpul primului război mondial a desfăşurat o activitate extraordinară care l-a făcut demn de cea mai mare admiraţie şi simpatie nu numai în rândul creştinilor dar şi al musulmanilor şi al druzilor. A venit în întâmpinarea multor situaţii de mizerie, distribuind chiar 18.000 de mese pe zi, contribuind la deschiderea a 24 de orfelinate în care au fost primiţi şi formaţi pentru meserii peste 10.000 de copii şi fetiţe. A fost un bun susţinător al Celui de al treilea ordin franciscan, întemeind 70 de fraternităţi cu peste 8.000 de membri, pe care îi implica activ în operele de apostolat.
Unul din obiectivele urmărite cu cea mai mare eficacitate a fost răspândirea credinţei catolice în rândul populaţiei majoritar musulmane. În acest scop a deschis în satele montane ale Libanului 163 de şcoli, a construit case pentru bătrâni, cerşetori şi orfani, dispensare medicale pentru copiii abandonaţi, spitale şi case de tratament. Între acestea din urmă, de mare stimă se bucură Spitalul de Psihiatrie cu o mie de paturi, construit pe colina Oall-ed-Dib, numit şi "Micul Cottolengo", după numele marelui sfânt italian din secolul XIX. Celebră e şi casa de tratament "Cristos Rege" pentru clerul bolnav sau în vârstă, indiferent de apartenenţa confesională, edificată pe colina Nahr-el Kalb, care domină renumita Vale a Regilor. În vârful edificiului este amplasată o statuie a lui Cristos Rege, înaltă de 12 metri.
Visul care-i însoţea viaţa era acela de a consacra Libanul lui Cristos Rege. A făcut să se înalţe o mare Cruce pe o colină a Libanului, loc de rugăciune, în memoria celor căzuţi în război şi în timpul emigraţiilor. Nu avea la îndemână mijloace materiale ci numai pe cele spirituale precum ascultarea şi rugăciunea. În genunchi în faţa superiorului său, obişnuia să spună: "Nu cer bani, ci numai meritul ascultării". Sau: "Nu este rugăciune, nu este har"; "Rugăciunea fără încredere este ca o scrisoare în buzunar care n-ajunge niciodată la destinatar".

În 1930 a întemeiat Congregaţia Surorilor Franciscane ale Crucii Libanului, care transpun în social spiritualitatea Sfintei Cruci, în beneficiul persoanelor mai sărace şi bolnave, urmând pilda fondatorului. Pentru meritele generozităţii lui, Guvernul i-a acordat medalia de aur şi trei de argint şi gradul de ofiţer în Ordinul Cedrului. La dificultăţile inevitabile care s-au acumulat de a lungul anilor, s-a adăugat în ultima parte a vieţii şi o leucemie limfatică, ce avea să-i fie fatală. La 26 iunie 1954, la peste 79 de ani, după ce a sărutat încă o dată Sfânta Cruce, şi-a dat duhul cu mare seninătate. Funeraliile sale s-au transformat într-o adevărată apoteoză, celebrate de nunţiul apostolic, 20 de episcopi, sute de preoţi şi călugări, cu participarea membrilor guvernului şi a peste 20.000 de credincioşi.

Pentru un scurt profil spiritual, redacţia centrală l-a contactat pe pr. Florio Tessari, postulatorul cauzei de beatificare a Părintelui libanez Iacob de Ghazir.
• "El a trăit într-un context social mai degrabă sărac şi, religios vorbind, foarte complex prin prezenţa catolicilor, druzilor şi musulmanilor. El a devenit iubit de toţi datorită spiritului său de primire faţă de non-creştini. A practicat, aşadar, un ecumenism pe teren".

În ce fel şi-a dus la împlinire misiunea sa preoţească?
• "Mai întâi de toate prin predici: cuvântări, conferinţe, zile de reculegere în Liban, în Palestina, în Iran, în Siria. Cele 24 de volume manuscrise de discursuri în limba arabă dau mărturie pentru angajarea vieţii sale în opera de evanghelizare. Apoi, prin activitatea socială. A fondat şcoli, spitale, orfelinate. Datorită operelor sale de binefacere care izvorau din cristocentrismul franciscan, s-a spus că este un alt Sfânt Vincenţiu de' Paoli, ori Don Bosco sau Sfântul Iosif Cottolengo al Libanului. Pentru a continua activitatea caritabilă, a fondat Congregaţia surorilor Franciscane ale Crucii Libanului. A fost deosebit de milostiv faţă de preoţi şi de săraci, în care îl vedea pe Cristos însuşi. Caritatea sa imensă, exprimată în multiple iniţiative, lua viaţă din configurarea sa cu Cristos cel suferind în sine şi în mădularele sale, a cărui Cruce mult iubită a fost teologia şi practica vieţii sale sacerdotale. Scria: "Nu se ajunge în cer fără cruce. Cine vrea cerul fără suferinţă, este ca şi cum ar vrea să cumpere fără să plătească".

Ce mesaj lasă lumii de astăzi noul Fericit din Liban?
• "Cine-l are pe Cristos în inimă nu poate să închidă ochii în faţa realităţii pe care o întâlneşte. Credinţa creştină nu îl înstrăinează pe om din lume ci îl scufundă cu o pasiune şi mai mare. Astăzi se vorbeşte de voluntariat, se redescoperă valoarea solidarităţii. Cu toate acestea, dacă solidaritatea degenerează în filantropie, el o lega în mod strâns de Cristos, amintind cuvintele Divinului Învăţător: 'tot ceea ce aţi făcut celui mai mic dintre fraţii mei, mie mi-aţi făcut'".

Un episod din viaţa sa care v-a rămas în memorie?
• "Vă relatez mărturia unui confrate al nostru, părintele Natanael, decedat de multă vreme. El personal ne-a spus: "Eram într-o şcoală a călugărilor iezuiţi în Liban pentru studii şi Părintele Iacob venea regulat să ne spovedească. Într-o zi s-a apropiat de mine în curtea şcolii şi fără să spună nimic mi-a trasat pe frunte semnul Crucii. A fost ca un şoc electric, un magnet care m-a atras imperios pe urmele Sfântului Francisc".

Aici, serviciul audio: