Preşedintelui salvadorian Elìas Saca Gonzàles Premiul Path to Peace acordat de Fundaţia omonimă prezidată de observatorul permenant al Sfântului Scaun la ONU

(RV - 11 iunie 2008) Marţi 10 iunie la sediul ONU de la New York, a fost conferit preşedintelui Republicii El Salvador, Elìas Antonio Saca Gonzàles, Premiul ”Path to Peace” (Cărare spre Pace), acordat de Fundaţia omonimă prezidată de arhiepiscopul Celestino Migliore, observator permanent al Sfântului Scaun pe lângă Naţiunile Unite. Preşedintele Saca - se citeşte în motivaţii - a acţionat pentru pace şi democraţie în El Salvador angajându-se în special împotriva sărăciei.

Dar să ascultăm cum a primit preşedintele Saca acest semn de preţuire şi recunoaştere a activităţii sale:
• „Îl primesc cu toată umilinţa lumii, ca o recunoaştere pe care o dedic poporului El Savadorului. Fundaţia Path to Peace nu a premiat un preşedinte, ci tot poporul salvadorian care a obţinut în 1992 pacea, graţie şi sprijinului Bisericii catolice. O pace atât de dorită de Ioan Paul al II-lea. A fost însuşi Pontiful cel care în 1983 ne-a invitat să fi constructori de pace. De aceea, îl primesc cu multă bucurie şi ca un tribut pentru un popor democrat şi deschis lumii, şi pentru o ţară unde acum cetăţenii trăiesc mai bine”.

Aţi fost premiat în special pentru angajarea în favoarea păcii: care este astăzi situaţia în El Salvador?
• „La 16 ani de la acordurile de pace suntem angajaţi în reconstrucţia ţării. Suntem o naţiune modernă şi democratică. Guvernul actual pe care îl conduc a investit mult în social. Avem un program exemplar pentru lupta împotriva sărăciei care se cheamă ’Red Solidaridad’. La acesta se adaugă ’Fosalud’, un proiect care prevede intervenţii sanitare în favoarea tuturor cetăţenilor, mai ale a celor mai nevoiaşi, şi o puternică relansare a politicilor sociale, având în vedere faptul că trecem printr-o criză la scală planetară. Am menţinut neschimbate preţurile la energia electrică şi transportul public pentru a nu împovăra şi mai mult păturile mai slabe. O ţară liberă, o ţară democratică, o ţară care exercită deschiderea şi comerţul liber trebuie să poată conta pe politici sociale clare care să acorde sprijin stabilităţii şi celor mai săraci. În ultimii ani am redus cu peste 30% starea de sărăcie: acest lucru înseamnă că prin planul „Red Solidaridad” vom reuşi să acoperim cerinţele unui număr de aproximativ o sută de comune din cele 262 existente”.

Aţi luptat şi împotriva violenţei în ţară: care sunt progresele înregistrate?
• Când am ajuns la preşedinţie aveam o ţară cu 13 morţi pe zi provocaţi de violenţa reţelelor mafiote pandillas sau maras, un fenomen relativ nou în America Latină şi în unele ţări europene. Era multă violenţă şi în familii. După patru ani de fermitate şi de aplicare a legilor în vigoare, ducând în închisoare vinovaţii şi alocând mari investiţii în prevenire am reuşit să reducem omuciderile, extorsiunile, furturile şi pot asigura că El Salvadorul de azi este mult mai sigur decât în urmă cu patru ani”.

Astăzi naţiunile bogate tind să se închidă în faţa numeroşilor săraci care bat la poarta lor: cum poate fi gestionată situaţia imigraţiei?
• „În primul rând tema imigraţiei trebuie să o abordăm în mod pozitiv. În Statele Unite, de exemplu, trăiesc şi lucrează 3 milioane de salvadorieni. Este vorba de o comunitate care e parte integrantă şi activă a sistemului economic american şi, în acelaşi timp. se străduieşte să menţină propriile familii rămase acasă. Imigratul este în mod clar o resursă, Ţările mai bogate, mai ales, au obligaţia morală să-l primească şi să-i ofere posibilitatea de a trăi şi munci, dar, în acelaşi timp, trebuie să-şi asume angajamentul de a fi alături de naţiunile mai sărace, de a căuta să rezolve problemele criminalităţii şi astfel de a schimba lumea”.

Cum vedeţi rolul Bisericii în societate?
„Vocea Bisericii şi vocea lui Benedict al XVI-lea a fost foarte clară. Solidaritatea este fundamentală. Ţările funcţionează în contextul unei economii de piaţă, dar la acea economie trebuie să se adauge disponibilitatea faţă de cine are mai puţin. Biserica este o voce permanentă, este o voce care denunţă, o voce care colaborează, călăuzeşte. Şi asta nu numai în ţara mea. Aici Biserica catolică a avut un rol relevant în schimbările democratice jucând un rol important mai ales pentru acordurile de pace. Dar acelaşi rol l-a desfăşurat şi continuă să o facă, în lumea întreagă. Am citit enciclicele lui Benedict al XVI-lea şi Ioan Paul al II-lea unde se acuză individualismul, şi cred că Biserica trebuie să continue apelurile şi angajarea ei”.