Scrisoarea Congregaţiei pentru Cler cu ocazia Zilei Mondiale pentru Sfinţirea Preoţilor. La sfârşit, rugăciunile pentru această zi şi nu numai

(RV - 30 mai 2008) Nu activismul, ci radicalitatea este măsura oricărei vocaţii. Ca pregătire pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor, care se celebrează la 30 mai 2008, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, Congregaţia pentru Cler a adresat tuturor preoţilor o scrisoare semnată de cardinalul prefect Cláudio Hummes şi de secretarul arhiepiscop Mauro Piacenza. Reluăm traducerea pr. Mihai Pătraşcu după Agenţia Zenit, 14 aprilie 2008, publicată pe situl diecezei de Iaşi ercis.ro.
La sfârşit, adăugăm rugăciunile pregătite cu această ocazie de Congregaţia pentru Cler.

Cucernici şi iubiţi confraţi întru preoţie,
În sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, ne îndreptăm, cu neîncetată privire de iubire, ochii minţii şi ai inimii noastre spre Cristos, unic Mântuitor al existenţelor noastre şi al lumii. A ne aminti de Cristos înseamnă a ne aminti de acel chip pe care fiecare om, conştient sau nu, îl caută ca unic răspuns adecvat la propria sete de nesuprimat de fericire.
Acest chip, noi l-am întâlnit şi, în ziua aceea, în clipa aceea, iubirea sa a rănit aşa de mult inima noastră încât nu am mai putut să nu cerem neîncetat să stăm în prezenţa lui: "Dimineaţa vei auzi glasul meu; de dimineaţă voi sta înaintea ta şi voi aştepta" (Ps 5).
Liturgia sacră ne conduce din nou să contemplăm misterul întrupării cuvântului, originea şi realitatea intimă a acestei companii care este Biserica: Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob se revelează în Isus Cristos. "Nimeni nu ar fi putut vedea gloria lui, dacă mai întâi n-ar fi fost vindecat de umilinţa trupului. Ai fost orbit de praf şi cu praf ai fost vindecat: trupul te orbise, trupul te vindecă" (Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 2,16).
Numai privind din nou la omenitatea perfectă şi fascinantă a lui Isus Cristos, viu şi activ acum, care ni s-a revelat şi care acum se apleacă iar peste fiecare cu acea iubire de predilecţie totală care-i este proprie, este posibil să lăsăm ca el să lumineze şi să umple abisul de nevoie pe care omenitatea noastră, siguri fiind de speranţa întâlnită, siguri fiind de milostivirea care îmbrăţişează limitele noastre, învăţându-ne să iertăm ceea ce nici măcar nu reuşeam să observăm din noi înşine. "Un abis cheamă un alt abis la vuietul cascadelor tale" (Ps 41).
Aş vrea, cu ocazia obişnuitei Zile de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor, care se celebrează în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, să amintesc de prioritatea rugăciunii faţă de acţiune, deoarece de ea depinde incisivitatea acţiunii. Din raportul personal al fiecăruia cu Domnul Isus depinde mult misiunea Bisericii. Deci misiunea trebuie să fie hrănită de rugăciune: "A venit momentul de a reafirma importanţa rugăciunii în faţa activismului şi a secularismului ameninţător" (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 37). Să nu încetăm să luăm din milostivirea lui, să-l lăsăm să vadă şi să vindece rănile dureroase ale păcatului nostru pentru a ne uimi în faţa miracolului, mereu nou, al omenităţii noastre răscumpărate.
Preaiubiţi confraţi, suntem experţii milostivirii lui Dumnezeu în noi şi, numai în felul acesta, instrumentele sale în a îmbrăţişa, în mod mereu nou, omenirea rănită. "Cristos nu ne mântuieşte de omenitatea noastră, ci prin intermediul ei; nu ne mântuieşte de lume, ci a venit în lume pentru ca lumea să se mântuiască prin el (cf. In 3,17)" (Benedict al XVI-lea, Mesaj urbi et orbi, 25 decembrie 2006). În sfârşit, să fim preoţi pentru actul cel mai înalt al milostivirii lui Dumnezeu şi în acelaşi timp al predilecţiei sale, sacramentul Preoţiei.
În al doilea rând, în setea de suprimat şi doritoare de el, dimensiunea cea mai autentică a preoţiei noastre este cerşirea, rugăciunea simplă şi continuă, care se învaţă în rugăciunea tăcută; ea a caracterizat mereu viaţa sfinţilor şi trebuie cerută cu insistenţă. Această conştiinţa a raportului cu el este zilnic supusă purificării încercării. În fiecare zi, din nou, ne dăm seama că de această dramă nu suntem scutiţi nici noi, slujitori care acţionează in persona Christi capitis: nu putem trăi numai o clipă în prezenţa sa, fără dorinţa dulce de a-l recunoaşte, a-l cunoaşte şi a adera iarăşi la el. Să nu cedăm ispitei de a privi la preoţia noastră ca la o inevitabilă şi indelegabilă datorie, asumată deja, care poate fi îndeplinită "mecanic", eventual cu un program pastoral articulat şi coerent. Preoţia este vocaţia, drumul, modul prin care Cristos ne mântuieşte, cu care ne-a chemat şi ne cheamă acum să trăim cu el.
Singura măsură adecvată, în faţa vocaţiei noastre sfinte, este radicalitatea. Această dăruire totală, cu conştiinţa infidelităţii noastre, poate avea loc numai ca o reînnoită şi rugătoare hotărâre pe care, apoi, Cristos o realizează zi de zi. Însuşi darul celibatului sacerdotal trebuie primit şi trăit în această dimensiune de radicalitate şi de configurare deplină cu Cristos. Orice altă poziţie, faţă de realitatea raportului cu el, riscă să devină ideologică.
Şi cantitatea, uneori extraordinar de mare, de muncă pe care condiţiile contemporane ale slujirii ne cer s-o îndeplinim, departe de a ne descuraja, trebuie să ne facă să îngrijim, cu şi mai mare atenţie identitatea noastră sacerdotală, care are o rădăcină categoric divină. În acest sens, într-o logică opusă logicii lumii, chiar condiţiile deosebite ale slujirii trebuie să ne facă să "ridicăm tonul" vieţii noastre spirituale, mărturisind cu mai mare convingere şi eficacitate apartenenţa noastră exclusivă la Domnul.
La dăruirea totală suntem educaţi de cel care cel dintâi ne-a iubit. "M-am lăsat găsit de cel care nu mă căuta. Am spus: «Iată-mă» celui care nu invoca numele meu". Locul totalităţii prin excelenţă este Euharistia, pentru că: "În Euharistie Isus nu dă «ceva», ci pe el însuşi; el oferă trupul său şi varsă sângele său. În felul acesta dăruieşte totalitatea existenţei sale, revelând izvorul originar al acestei iubiri" (Sacramentum caritatis, 7).
Să fim fideli, preaiubiţi confraţi, faţă de celebrarea zilnică a preasfintei Euharistii, nu numai pentru a îndeplini o angajare pastorală sau o exigenţă a comunităţii încredinţată nouă, ci pentru nevoia personală absolută pe care o simţim, precum respiraţia, precum lumina pentru viaţa noastră, precum unica motivaţie adecvată pentru o existenţă prezbiterală împlinită.
Sfântul Părinte, în exortaţia apostolică postsinodală Sacramentum caritatis, ne repropune cu tărie afirmaţia sfântului Augustin: "Nimeni nu mănâncă acest trup înainte de a-l adora; am păcătui dacă nu l-am adora" (Sfântul Augustin, Ennarationes in Psalmos 98,9). Nu putem trăi, nu putem privi la adevărul despre noi înşine, fără a ne lăsa priviţi şi generaţi de Cristos în adoraţia euharistică zilnică, şi acel "Stabat" al Mariei, "Femeia euharistică", sub crucea fiului său, este exemplul cel mai semnificativ care ne este dat despre contemplarea şi adorarea sacrificiului divin.
După cum caracterul misionar este intrinsec naturii însăşi a Bisericii, în acelaşi mod misiunea noastră este sădită în identitatea noastră sacerdotală, motiv pentru care urgenţa misionară este o chestiune de conştiinţă de noi înşine. Identitatea noastră sacerdotală este edificată şi reînnoită zi de zi în "întreţinerea" cu Domnul nostru. Raportul cu el, alimentat mereu în rugăciune continuă, are drept consecinţă imediată necesitatea de a-i face părtaşi de el pe cei care ne înconjoară. De fapt, sfinţenia pe care o cerem zilnic nu poate fi concepută după o accepţie individualistă sterilă şi abstractă, ci este, în mod necesar, sfinţenia lui Cristos, care este contagioasă, pentru toţi: "A fi în comuniune cu Isus Cristos ne implică în acel «a fi pentru toţi» al său, face din el modul nostru de a fi" (Benedict al XVI-lea, Spe salvi, 28).
Acest "a fi pentru toţi" al lui Cristos se realizează, pentru noi, în cele tria munera cu care suntem înzestraţi de însăşi natura preoţiei. Ele, care constituie totalitatea slujirii noastre, nu sunt locul înstrăinării noastre sau, mai rău încă, al unui simplu reducţionism funcţionalist al persoanei noastre, ci expresia cea mai adevărată a faptului de a fi ai lui Cristos; sunt locul raportului cu el. Poporul care ne este încredinţat pentru ca să fie educat, sfinţit şi condus de noi, nu este o realitate care ne distrage de la "viaţa noastră", ci este chipul lui Cristos pe care zilnic îl contemplăm, aşa cum este chipul iubitei sale pentru mire, aşa cum este Biserica mireasa sa pentru Cristos. Poporul încredinţat nouă este cale pentru sfinţenia noastră de care nu putem face abstracţie, adică o cale în care Cristos manifestă gloria Tatălui prin intermediul nostru.
"Dacă pentru cel care-l scandalizează pe unul singur şi pe cel mai mic mai bine ar fi să i se lege de gât o piatră de moartă şi să fie aruncat în mare, [...] în schimb cei care trimit la pierzare [...] un întreg popor, ce vor trebui să sufere şi ce pedeapsă vor primi?" (Sfântul Ioan Gură de Aur, De Sacerdotio VI, 1498). În faţa conştiinţei unei misiuni aşa de grave şi a unei responsabilităţi aşa de mari pentru viaţa şi mântuirea noastră, în care fidelitatea faţă de Cristos coincide cu "ascultarea" de exigenţele dictate de răscumpărarea acelor suflete, nu există nici măcar spaţiul pentru a ne îndoi de harul primit. Putem doar cere să cedăm cel mai mult posibil în faţa iubirii sale, ca să acţioneze el prin intermediul nostru, deoarece ori lăsăm ca Isus Cristos să mântuiască lumea acţionând în noi, ori riscăm să trădăm însăşi natura vocaţiei noastre. Măsura dăruirii, iubiţi confraţi, este din nou totalitatea. "Cinci pâini şi doi peşti" nu sunt mult, da, dar sunt totul! Harul lui Dumnezeu face, din toată micimea noastră, împărtăşania care satură poporul. De această "dăruire totală" sunt părtaşi în special preoţii în vârstă sau bolnavi care, zilnic, exercită slujirea divină, unindu-se cu pătimirea lui Cristos şi oferind propria existenţă prezbiterală pentru adevăratul bine al Bisericii şi pentru mântuirea sufletelor.
În sfârşit, fundament al întregii vieţi sacerdotale de care nu se poate face abstracţie rămâne sfânta Maică a lui Dumnezeu. Raportul cu ea nu se poate epuiza într-o practică devoţională pioasă, ci este hrănită de încredinţarea continuă în braţele pururi Fecioarei a întregii noastre vieţi, a slujirii noastre în întregimea sa. Preasfânta Maria ne conduce din nou şi pe noi, ca pe Ioan, sub crucea fiului său şi a Domnului nostru pentru a contempla, împreună cu ea, asemenea lui Ioan, iubirea infinită a lui Dumnezeu: "A coborât aici pe pământ viaţa noastră, viaţa adevărată; a luat asupra sa moartea noastră pentru a o ucide cu belşugul vieţii sale" (Sfântul Augustin, Confessiones IV, 12).
Dumnezeu Tatăl a ales, drept condiţie pentru răscumpărarea noastră, pentru împlinirea omenităţii noastre, pentru evenimentul întrupării Fiului, să aştepte acel fiat al unei Fecioare în faţa vestirii îngerului. Cristos a decis să încredinţeze, ca să spunem aşa, viaţa sa libertăţii iubitoare a mamei: "Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfăţişându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă, pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. De aceea ea ne este mamă în ordinea harului" (Lumen gentium, 61).
Sfântul papă Pius al X-lea afirma: "Orice vocaţie sacerdotală vine din inima lui Dumnezeu, dar trece şi prin inima unei mame". Acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte maternitatea biologică evidentă, dar şi cu privire la "naşterea" oricărei fidelităţi faţă de vocaţia lui Cristos. Nu putem face abstracţie de o maternitate spirituală pentru viaţa noastră sacerdotală: să ne încredinţăm cu încredere rugăciunii întregii sfinte Maici Biserici, maternităţii poporului, ai cărui păstori suntem, dar căruia îi este încredinţată şi păzirea şi sfinţenia noastră; să cerem acest sprijin fundamental.
 Iubiţi confraţi, se prezintă urgenţa "unei mişcări de rugăciune care să pună în centru adoraţia continuă, timp de douăzeci şi patru de ore, în aşa fel încât din orice colţ al pământului să se înalţe către Dumnezeu o rugăciunea de adoraţie, mulţumire, laudă, cerere şi reparaţie, cu scopul principal de a trezi un număr suficient de vocaţii sfinte la starea sacerdotală şi, în acelaşi timp, de a însoţi spiritual - la nivel de trup mistic - cu un fel de maternitate spirituală pe cei care au fost deja chemaţi la preoţia ministerială şi sunt conformaţi ontologic cu unicul mare şi veşnic preot, ca să slujească tot mai bine lui şi fraţilor, ca aceia care, în acelaşi timp, sunt «în» Biserică, dar şi «în faţa» Bisericii (cf. Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis, 16), ţinând locul lui Cristos şi reprezentându-l în calitate de cap, păstor şi mire al Bisericii" (Scrisoarea Congregaţiei pentru Cler, 8 decembrie 2007).
În ultima vreme se schiţează o ulterioară formă de maternitate spirituală, care a însoţit mereu în mod silenţios, în istoria Bisericii, aleasă ceată sacerdotală: e vorba de încredinţarea concretă a slujirii noastre unui chip determinat, unui suflet consacrat, care să fie chemat de Cristos şi deci să aleagă să se ofere pe el însuşi, suferinţele necesare şi inevitabilele trude ale vieţii, pentru a mijloci în favoarea existenţei noastre sacerdotale, trăind, în felul acesta, în prezenţa dulce a lui Cristos.
O astfel de maternitate, în care se întrupează chipul iubitor al Mariei, trebuie cerută în rugăciune, pentru că numai Dumnezeu o poate trezi şi susţine. Nu lipsesc exemple minunate în acest sens; să ne gândim la lacrimile benefice ale sfintei Monica pentru fiul Augustin, pentru care a plâns "mai mult decât plâng mamele pentru moartea fizică a copiilor lor" (Sfântul Augustin, Confessiones III, 11). Un alt exemplu fascinant este cel al lui Eliza Vaughan, care a născut şi i-a încredinţat Domnului treisprezece copii; din cei opt băieţi, şase au devenit preoţi, şi din cele cinci fete, patru au devenit călugăriţe. Pentru că nu este posibil a fi cu adevărat cerşetori în faţa lui Cristos, ascuns în mod minunat în misterul euharistic, fără a şti să cerem concret ajutorul efectiv şi rugăciunea celui pe care el îl pune lângă noi, să nu ne fie teamă să ne încredinţăm maternităţilor pe care, cu siguranţă, Duhul le trezeşte pentru noi.
Sfânta Tereza a Pruncului Isus, conştientă de necesitatea extremă de rugăciune pentru toţi preoţi, mai ales pentru cei lâncezi, scrie într-o scrisoare adresată surorii Celina: "Să trăim pentru suflete, să fim apostoli, să salvăm mai ales sufletele preoţilor [...]. Să ne rugăm, să suferim pentru ei şi, în ultima zi, Isus va fi recunoscător" (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Scrisoare 94).
Să ne încredinţăm mijlocirii sfintei Fecioare, regina apostolilor, mamă preadulce, să privim împreună cu ea la Cristos, în tensiune continuă de a fi total, radical ai lui; aceasta este identitatea noastră!
Să ne amintim de cuvintele sfântului paroh din Ars, patronul parohilor: "Dacă eu aş avea deja un picior în cer şi ar veni cineva să-mi spună să mă întorc pe pământ pentru a lucra la convertirea păcătoşilor, m-aş întoarce cu mare plăcere. Şi dacă pentru aceasta ar fi necesar să rămân pe pământ până la sfârşitul lumii, trezindu-mă mereu la miezul nopţii, şi aş suferi aşa cum sufăr, aş fi de acord din toată inima" (Frčre Athanase, Procčs de l'Ordinaire, pag. 883).
Domnul să-i conducă şi să-i ocrotească pe toţi şi pe fiecare, în mod special pe cei bolnavi şi pe cei mai suferinzi, în oferirea constantă a vieţii noastre din iubire.
  Card. Cláudio Hummes, prefect
Arhiep. Mauro Piacenza, secretar

Mai jos rugăciunile redactate de Congregaţia pentru Cler, semnalate de noi mai întâi în italiană şi franceză, în căutarea unui binevoitor generos care să le traducă în română: şi ruga a fost ascultată de unul din casă (redacţie), care astăzi era acasă: Pr. Adrian Dancă.

 
 
Rugăciunea preotului

 
Doamne, tu m-ai chemat la slujirea preoţească într-un moment concret al istoriei, în care, asemeni primelor timpuri apostolice, ceri ca toţi creştinii şi în mod special preoţii, să aducă mărturie pentru faptele minunate ale lui Dumnezeu şi puterea Duhului Tău.
 
Ajută-mă să dau mărturie pentru demnitatea vieţii umane, pentru măreţia iubirii şi puterii slujirii primite: prin viaţa mea, încredinţată Ţie fără rezerve, din iubire, prin iubire şi numai pentru o iubire mai mare.

 
Ajută-mă ca celibatul meu să fie un „da” bucuros şi fericit, care să izvorască din dăruirea mea faţă de Tine şi de ceilalţi, în slujirea Bisericii. Întăreşte-mă când sunt slab şi fă-mă să-Ţi mulţumesc pentru reuşitele mele.
 
Mamă Preasfântă, care ai pronunţat cel mai mare şi uimitor „da” din toate timpurile, ajută-mă să transform viaţa mea de fiecare zi într-un izvor de generozitate şi dăruire, iar alături de tine, la picioarele marilor Cruci ale lumii, să mă asociez durerii răscumpărătoare pentru moartea Fiului tău, ca să mă bucur împreună cu El de învierea sa pentru viaţa cea veşnică. Amin.
************
 
Rugăciune de fiecare zi

 
Dumnezeule atotputernic, harul tău să ne ajute mereu, pentru ca noi care am primit slujirea preoţească, să Te putem sluji cu pietate şi vrednicie, în toată curăţia şi conştiinţa cea bună. Dacă nu ajungem să trăim viaţa cu această inocenţă, dăruieşte-ne harul să plângem pe măsură răul pe care l-am săvârşit, şi să Te slujim în toate cu fervoare, în duh de umilinţă şi cu propunerea unei voinţe bune. Prin Cristos Domnul Nostru. Amin.
**********************

 
Invocaţie scurtă

 
O Bune Isuse, fă ca eu să fiu preot după inima Ta!
**********************
 
Rugăciune la Isus Cristos
 
Isuse preaiubit, tu care dintre mii de oameni, cu o bunăvoinţă deosebită m-ai chemat pe mine ca să te urmez şi să fiu părtaş la demnitatea eminentă a preoţiei, te rog să-mi dai forţa ta divină ca să pot îndeplini cum se cuvine slujirea mea. Te implor, Doamne Isuse, să faci ca astăzi şi întotdeauna, să retrăiască în mine harul tău care mi-a fost dăruit prin mâinile episcopului. Tu, medic preaputernic al sufletelor, vindecă-mă în aşa fel încât să nu mai cad din nou în vicii şi să fug de orice păcat, ca să-ţi fiu plăcut pînă în ceasul morţii mele. Amin.
***********************

 
Rugăciune pentru a implora harul de a păstra castitatea
 
Doamne Isus Cristoase, mirele inimii mele, delectarea sufletului meu, mai mult, inima şi sufletul meu, mă plec în genunchi înaintea Ta, rugându-Te şi cerându-Ţi cu adâncă smerenie să-mi dăruieşti harul de a persevera şi creşte în fiecare zi în adevărata credinţă. De aceea, Preabune Isuse, fă să resping orice nelegiuire, să fiu mereu străin de dorinţele trupeşti şi de ademenirile pământeşti care luptă împotriva sufletului iar cu ajutorul tău, să păstrez nepătată castitatea.
O Preasfântă şi Neprihănită Fecioară Marie, Fecioara fecioarelor şi Maica noastră preaiubitoare, purifică în fiecare zi inima şi sufletul meu, cere pentru mine sfânta frică de Domnul şi o deosebită neîncredere în puterile mele.
Sfinte Iosife, păzitorul fecioriei Mariei, fereşte sufletul meu de orice păcat.
Voi, toate Fecioarele Sfinte care-l urmaţi oriunde pe Mielul dumnezeiesc, fiţi întotdeauna cu luare aminte faţă de mine, păcătosul, ca să nu păcătuiesc cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea, şi să nu mă îndepărtez niciodată de Inima preacurată a lui Isus. Amin.
 
Rugăciune pentru preoţi
 
Doamne Isuse, prezent în Preasfântul Sacrament, care ai voit să continui prezenţa ta în mijlocul nostru prin intermediul preoţilor tăi, fă ca ceea ce ei spun, să fie întotdeauna cuvintele Tale, ca gesturile lor să fie gesturile tale, ca viaţa lor să fie oglindire fidelă a vieţii tale.
 
Fă-i să fie acei oameni care vorbesc lui Dumnezeu despre oameni şi oamenilor, despre Dumnezeu. Să nu le fie teamă de a trebui să slujească, slujind Biserica în modul în care ea are nevoie de a fi slujită.
 
Fă-i să fie oameni, mărturisitori ai eternului în timpul nostru, mergând pe drumurile istoriei cu însăşi paşii tăi, făcând bine tuturor.
 
Fă-i să fie fideli faţă de îndatoririle lor, ataşaţi de propria vocaţie şi de propria dăruire, oglindă luminată a propriei identităţi, ca să trăiască în bucurie pentru darul primit.
 
Te rog prin mijlocirea Maicii Preasfânte, Maria: ea care a fost prezentă în viaţa ta, va fi prezentă întotdeauna şi în viaţa preoţilor tăi. Amin.