"Serviciul autorităţii şi ascultarea": instrucţiunea Congregaţiei pentru Institutele
de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, prezentată miercuri la Roma
RV 28 mai 2008. "Serviciul autorităţii şi ascultarea":
este titlul unei Instrucţiuni a Congregaţiei pentru Institutele de viaţă consacrată
şi Societăţile de viaţă apostolică, prezentată miercuri la Roma de departamentul
vatican în cadrul adunării superiorilor şi superioarelor generale. Documentul
subliniază că "rădăcina ascultării" se găseşte în acea căutare a lui Dumnezeu şi a
voinţei sale, care este proprie celui credincios". De aceea, toţi sunt chemaţi să
asculte mai întâi faţă de autoritate. "Ascultarea creştină şi religioasă nu se configurează,
aşadar, mai întâi de toate sau, simplu, ca o execuţie a legilor şi dispoziţiilor ecleziastice
sau religioase, ci ca moment al unui parcurs de căutare a lui Dumnezeu, care trece
prin ascultarea Cuvântului său, cunoaşterea planului său de iubire, dobândirea experienţei
fundamentale a lui Cristos, Cel ascultător din iubire pînă la moartea pe cruce.
Autoritatea
în viaţa consacrată trebuie înţeleasă ca un serviciu adus comunităţii, pentru ca voinţa
lui Dumnezeu să fie căutată împreună şi împreună împlinită. Textul se referă şi la
tema delicată a situaţiilor de "ascultare dificilă", când "cele cerute călugărului
sau călugăriţei rezultă deosebit de greu de împlinit", sau când, după cum spunea Sfântul
Francisc de Assisi, cel care trebuie să asculte consideră că vede "lucruri mai bune
şi mai de folos pentru sufletul său decât ceea ce îi comandă superiorul". În aceste
situaţii, Instrucţiunea face trimitere la Cel ascultător prin excelenţă, Cristos Domnul,
care a învăţat ascultarea din ceea ce a pătimit.
Documentul se referă şi la
posibilele "obiecţii de conştiinţă" în cel care trebuie să asculte, pe baza unui text
încă actual al papei Paul al VI-lea. Referinţa la conştiinţă – se precizează – "ajută
la a cocepe ascultarea nu doar ca pasivă şi non responsabilă executare a ordinelor,
ci ca o asumare conştientă a obligaţiilor, de primit cu conştiinţa că acestea sunt
actualizarea concretă a voinţei lui Dumnezeu.
Funcţia autorităţii este prezentată
cu ajutorul categoriilor de "mediere umană" a voinţei lui Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă,
se citeşte în Instrucţiune, că voinţa superiorului coincide automat şi la desăvârşire
cu voinţa lui Dumnezeu: este un instrument de cunoaştere a ei, caracterizat ca orice
realitate umană de limite şi erori. Dar se aminteşte şi faptul că "oridecâteori călugărul/călugăriţa
se găsesc în faţa unei comenzi dată în mod legitim, Domnul cere să se asculte de autoritatea
respectivă care în acel moment îl reprezintă".
Instrucţiunea aminteşte că
şi autoritatea poate fi "dificilă", experimentând momente de descurajare şi oboseală,
care pot duce la atitudini de renunţare sau de absenţă în exerciţiul de călăuzire
adecvată şi de animare a comunităţii. Autoritatea este invitată să asculte pe cei
încredinţaţi, să promoveze spaţii de dialog, împărtăşire şi coresponsabilitate, să
creeze comuniune în pofida diversităţii, să trateze persoanele cu milostivire, să
stimuleze şi o ascultare fraternă.
În fine, o subliniere particulară este
dată comunităţii de viaţă consacrată ca spaţiu în care, sub conducerea superiorului
sau a superioarei, trebuie să se pună în practică un "discernământ comunitar" în privinţa
luării unor decizii. Şi chiar dacă decizia finală revine autorităţii, aceasta nu poate
ignora faptul că tocmai comunitatea este locul privilegiat în care se recunoaşte şi
se primeşte voinţa lui Dumnezeu.