"Cine rămâne în mine şi eu în el, acela aduce roade multe" (In 15,5)

(RV - 22 aprilie 2008) Miercuri în a cincia săptămână a Paştelui la liturghia zilei se proclamă Evanghelia după Ioan 15, 1-8. Începe a doua parte a discursului adresat de Isus apostolilor săi la ultima Cină.

Pomul vieţii. Pericopa se deschide cu declaraţia lui Isus „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu este viticultorul”, care trebuie completată cu o alta, şi anume „Eu sunt viţa, voi mlădiţele” (v.5).
Imaginea viţei de vie duce gândul la doi arbori, doi pomi, prezenţi în tradiţiile popoarelor antice: arborele cosmic, plasat în centrul pământului şi din care s-ar fi născut toate popoarele, deci un pom al vieţii; şi arborele sau pomul vieţii nemuritoare, pus în grădina zeilor şi ale cărui roade dădeau nemurirea. În tradiţia poporului lui Israel era prezent doar pomul vieţii nemuritoare, ale cărui roade erau destinate tuturor oamenilor (Gen 2,9).
Ei bine, acesta pare să fie contextul cultural în care Isus spune că El este adevăratul pom al vieţii, pe care Dumnezeu l-a plantat pe pământ pentru ca oamenii să aibă viaţă pentru totdeauna. De notat în fraza lui Isus „Eu sunt viţa cea adevărată”, adjectivul adevărată” care se găseşte în alte fraze prin care Isus declară că este lumina cea adevărată (In 1,9), pâinea adevărată (In 6,32), adevărata apă care ţâşneşte pentru viaţa veşnică (In 4,13-14), adevăratul sau bunul păstor (In 10,11). Adjectivul „adevărat”, „adevărată” pe lângă faptul că afirmă cu tărie divinitatea lui Isus, vrea să excludă că în afara lui ar putea exista pentru om alte cauze de mântuire.

Viţa şi mlădiţele. Acum putem să ne oprim asupra imaginii lui Israel-via Domnului, atât de îndrăgită de profeţi (cf Is 5,1-7; Ier 2.21; Ez 15,1-7; Os 10,3).
Este o imagine care integrează şi completează pe cea a pomului vieţii. Dumnezeu a plantat Israelul aşa cum un agricultor plantează o vie, a cultivat-o, a tăiat-o şi a aşteptat să producă roadele, dar Israelul, după un început promiţător, a devenit neroditor, steril în aşa măsură încât psalmistul se roagă astfel: „Dumnezeul oştirilor, întoarce-te…şi vizitează via aceasta, ocroteşte ceea ce a plantat dreapta ta (Ps 79/80,15-16).
Şi Dumnezeu ascultă această rugăciune şi trimite lui Israel pe însuşi Fiul său: El este „viţa cea adevărată” care, plantată de Dumnezeu între butucii neroditori ai viei lui Israel, îi va da în sfârşit roadele pe care le aşteaptă. Momentul culminant al alegoriei este invitaţia adresată de Isus ucenicilor de „a rămâne” mereu uniţi cu el, precum mlădiţele cu viţa, pentru a putea „aduce rod”. Verbul „a rămâne” este repetat de cinci ori în fragmentul evanghelic menţionat şi de trei ori în pericopa următoare. A rămâne în Isus este condiţia esenţială pentru a aduce rod: „Fără mine nimic nu puteţi face” (v.5). Mai departe este explicat că este vorba de „rămâne în iubirea” lui Isus.
 
Rodul viţei de vie. Acum ne apare clar sensul cristologic, adică referitor la Cristos, al percopei: dacă Isus este pomul care dă viaţa veşnică, înseamnă că el este cauza acestei vieţi. Din acest sens cristologic rezultă ca fructul din floare, un sens ecleziologic, cu referire la comunitatea bisericească: creştinii sunt uniţi între ei în măsura în care sunt uniţi cu Isus; deci, sunt înşelătoare acele fraternităţi formate în Biserică fără să treacă prin persoana lui Isus, prin învăţătura şi jertfa sa.

Dar pericopa evanghelică are şi un sens euharistic, nu numai pentru că viţa aminteşte de vinul euharistiei pe care evanghelistul Marcu îl numeşte „rod al viţei de vie” (Mc 14,25), dar şi pentru uzul verbului „a rămâne” care trimite la sensul dat acestui termen de Isus în discursul rostit la Cafarnaum: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56). În acelaşi discurs de la Cafarnaum această uniune este asimilată cu unirea datorită căreia „Fiul trăieşte prin Tatăl” (In 6,57).

Prin urmare, Euharistia introduce creştinul în intimitatea divină. De aceea, conciliul ecumenic Vatican II afirmă că „în Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii” (Decret Presbyterorum ordinis, 5) şi „vor fi de prea puţin folos ceremoniile, oricât de frumoase, sau asociaţiile, oricât de înfloritoare, dacă nu slujesc la educarea oamenilor pentru a-şi atinge maturitatea creştină” (idem 6). Aici părinţii conciliari citează observaţia Sfântului Ieronim: „Ce folos dacă pereţii strălucesc de pietre preţioase, în vreme ce Cristos, în cel sărac, moare de foame” (Epistola 58, 7; PL22,584).

Aici serviciul audio: