Benedict al XVI-lea – la Adunarea generală a ONU – în favoarea păcii şi prosperităţii,
cu ajutorul lui Dumnezeu
(RV – 19 aprilie 2008) Organizaţia Naţiunilor Unite:
ca „centru moral în care toate naţiunile lumii se simt la ele acasă, dezvoltând conştiinţa
comună de a fi o familie a naţiunilor”. Astfel s-a adresa Benedict al XVI-lea,
vineri – 18 aprilie, membrilor adunării generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
cu sediul al New York Papa a fost primit de secretarul general Ban Ki-moon şi de preşedintele
adunării, macedoneanul Kerim Srgjan, împreună cu reprezentanţii celor 192 de naţiuni
care aderă la Naţiunile Unite. În salutul introductiv, secretarul general al Naţiunilor
Unite, Ban Ki-moon, a subliniat unitatea de vederi dintre Sfântul Scaun şi O.N.U.
Ba mai mult, chiar dacă în cadrul ONU nu există o religie oficială – a adăugat Ban
Ki-moon – noi, care ne desfăşurăm activitatea în această organizaţie – folosim deseori
un limbaj al credinţei şi simţim munca noastră ca pe o misiune. Această reflecţie
a fost împărtăşită şi de preşedintele adunării generale, Kerim Srgjan, care a amintit
sprijinul acordat – de către Papa – dialogului dintre culturi, naţiuni şi popoare.
Şi, mulţumindu-i pentru vizita la ONU, a formulat – în numele tuturor – auspiciile
unui fericit aniversar cu ocazia serbării zilei de naştere, amintind – de asemenea
– alegerea sa la pontificat, acum trei ani, pe 19 aprilie Discursul Papei, dedicat
celor 60 de ani de la declaraţia universală a drepturilor omului, nu s-a axat pe denunţarea
fiecăreia dintre încălcările acestor drepturi, ci a pus în lumină bazele ce trebuie
garantate pentru o corectă aplicare a normelor privind drepturilor omului. Trăim o
perioadă de criză la nivel mondial, a spus Benedict al XVI-lea, pentru că în locul
unui consens multilateral, în căutarea soluţiilor la probleme, predomină decizia celor
puţini. Dimpotrivă, chestiuni precum siguranţa, dezvoltarea, reducerea inegalităţilor,
protejarea ambientului, a resurselor şi a climei, ar necesita o capacitate de acţiune
omogenă şi tempestivă.
Benedict al XVI-lea a apărat, de asemenea, principiul
responsabilităţii care trebuie să însufleţească relaţiile internaţionale, recunoscând
unicitatea familiei umane. Aceasta înseamnă că, dacă statele nu sunt în măsură să
asigure protecţia propriei populaţii faţă de violările grave ale drepturilor omului,
atunci comunitatea internaţională trebuie să intervină cu mijloacele juridice prevăzute,
acest tip de intervenţie neînsemnând însă limitarea suveranităţii. Dar, în acelaşi
timp, Papa a îndemnat la căutarea unor noi căi de prevenirea şi de controlarea conflictelor,
capabile să exploreze orice posibilă soluţie diplomatică, acordând atenţie şi încurajând
chiar şi cele mai firave semne de dialog sau dorinţă de reconciliere. Însă, toate
acestea ar rămâne o simplă enunţare a legalităţii, dacă drepturile omului ar fi lipsite
de orice referire la transcendenţa persoanei umane şi la raţiunea naturală: • „Astfel
de drepturi sunt bazate pe legea naturală înscrisă în inima omului şi prezentă în
diferite culturi şi civilizaţii. A scoate drepturile omului din acest context, ar
însemna restrângerea ambientului lor şi cedarea în faţa unei concepţii relativiste,
potrivit căreia semnificaţia şi interpretarea drepturilor ar putea varia, iar universalitatea
lor ar ajunge să fie negată în numele unor contexte culturale, politice, sociale şi
chiar religioase, diferite”.
Este însă adevărat că dialogul ar trebui să fie
tot mai mult recunoscut ca un mijloc prin intermediul căruia să se exprime propriul
punct de vedere şi să se construiască consensul în jurul unui adevăr privind valori
şi obiective speciale. Şi, Benedict al XVI-lea a amintit că este tocmai natura religiilor
cea care conduce un dialog de gândire şi de viaţă, care conduce indivizii şi comunităţile
la mari beneficii. Şi, evident, drepturile omului trebuie să includă dreptul libertăţii
religioase: • „De aceea, este de neconceput ca credincioşii să trebuiască să suprime
o parte din ei înşişi – credinţa lor – pentru a fi cetăţeni activi. Nu ar trebui să
fie vreodată necesară renegarea lui Dumnezeu pentru a putea beneficia de propriile
drepturi”.