„L-au recunoscut la frângerea pâinii”

(RV - 25 martie 2008) Doi ucenici dezamăgiţi, abătuţi sufleteşte. Evanghelistul Luca a găsit în evanghelia lui Marcu o aluzie despre o apariţie a lui Isus la doi dintre ucenicii săi care se întorceau la ţară. Isus s-a arătat Mariei Magdalena, „după acestea, a apărut altor doi dintre ei, sub o altă înfăţişare, în timp ce mergeau la câmp, iar ei s-au întors şi au povestit celorlalţi, însă nu i-au crezut nici pe aceştia”(Mc16,12-13).
Acest amănunt a fost dezvoltat de către Luca într-o amplă povestire, făcând din ea o capodoperă a Evangheliei şi a literaturii din toate timpurile: episodul celor doi ucenici în drum spre Emaus (24,13-25).
Trebuie să citim acest fragment căutând să descoperim finalităţile catihetice ale lui Luca. Asemenea evanghelistului Ioan, şi Luca se întreba cum ar putea vorbi despre învierea lui Isus creştinilor din vremea sa, încât prin cateheza sa să facă să crească în ei credinţa şi să se nutrească devoţiunea.
Nu este greu, de fapt, să intuim că, în spatele celor doi ucenici care abătuţi sufleteşte, descurajaţi şi obosiţi se întorc în satul lor, Luca a înţeles să-i prezinte pe acei creştini, cărora slăbindu-le entuziasmul religios de la început, decid dintr-o dată să se desprindă şi să se îndepărteze de comunitatea creştină, fără măcar să-şi pună problema dacă ceea ce fac este sau nu rezonabil.

Dialogul cu Isus. Dar Isus îi ajunge din urmă în hainele unui misterios călător, care mai întâi ascultă destăinuirile lor şi apoi îi asigură că ceea ce ei spun despre moartea învăţătorului lor şi despre viziunile ciudate ale femeilor care se duseseră la mormânt, corespunde cu ceea ce Scripturile anunţă clar despre suferinţele lui Mesia şi despre slava sa.
În timp ce îl ascultă pe misteriosul drumeţ, cei doi ucenici sunt cuceriţi lăuntric puţin câte puţin. Dar cine este acesta? - se întreabă. Unde am auzit noi vocea aceasta, sau o voce asemănătoare? Are o cunoaştere a Scripturilor ieşită din comun, şi stă clar de partea lui Isus. Să-l credem ori să nu-l credem? Ceea ce spune este extraordinar, dar este verosimil?
Ne putem imagina frământările sufleteşti ale celor doi ucenici care se întorc la lumea lor veche cu sufletul împărţit. Cine a fost de partea lui Isus şi apoi se îndepărtează de el este întotdeauna ca unul ajuns la jumătatea vadului apei, aşa cum s-a petrecut cu patriarhul Iacob, care pe fluviul Jabbòk a combătut, fără să o ştie, de la începutul nopţii până în zori, chiar cu Dumnezeu (Gen 32,23-33).

Recunoaşterea lui Isus. Povestirea lui Luca se îndreaptă acum spre sfârşitul ei previzibil. Ajunşi în satul Emaus, cei doi ucenici îl invită pe misteriosul călător să rămână cu ei, căci este de-acum seară, şi el acceptă. Le arde inima de simpatie pentru el, dar nu-l recunosc, căci sunt greoi la inimă. Atunci el se decide să se dezvăluie. În timp ce sunt la masă pentru cină, el „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut” (Lc 24,30-31).
Sensul ultim al acestei povestiri este că recunoaşterea lui Isus are loc în euharistie. Acolo Isus îşi dezvăluie identitatea, şi acolo creştinul se recunoaşte ca atare. Nu se ajunge la aceste concluzii raţionând de-a lungul drumului spre Emaus, deoarece raţionând nu se ajunge la capăt, nu se ajunge la nimic, nici chiar citând toate Scripturile acestei lumi.

În ceea ce priveşte Euharistia lăsată neterminată, - nu poate fi decât incompletă orice euharistie celebrată ca un bun privat - este completată de cei doi ucenici în comunitate, acolo unde sunt cei Unsprezece şi cu ei Simon, căruia, mai înainte de a apărea la toţi, îi apăruse Isus (Lc 24,34). Lecţia este foarte clară şi în privinţa acestor amănunte finale ale povestirii: Isus este în mod stabil acolo unde sunt cei Unsprezece, şi mai ales unde se află Petru. Fără el nu se poate vorbi de euharistie, de înviere şi nici chiar de Biserică: acesta este adevărul evangheliilor, şi nu putem construi un altul. (prelucrare AL)

Aici serviciul audio: