"Să stăm înaintea Ta şi să-Ţi slujim Ţie": predica Papei Benedict al XVI-lea la Liturghia sfinţirii crismei, joi în bazilica vaticană, despre preoţia în Isus Cristos (text omilie)

RV 20 mar 2008. Preoţii sunt chemaţi să păstreze lumea trează pentru Dumnezeu: să nu se predice niciodată pe sine nici să inventeze o Biserică aşa cum ar vrea, ci să fie slujitorii tuturor în adevăr şi în iubire – este, pe scurt, predica papei Benedict al XVI-lea în bazilica vaticană la Sfânta Liturghie a Crismei, care precedă Triduumul pascal. În timpul ritului sacru, circa 1600 de preoţi ai diecezei de Roma au reînnoit făgăduinţele preoţeşti şi au fost binecuvântate untdelemnurile pentru celebrarea sacramentelor: uleiul catehumenilor, uleiul ungerii bolnavilor şi sfântul mir.

Redăm mai jos predica Sfântului Părinte, joi la Liturghia Crismei din bazilica San Pietro, în traducerea noastră de lucru.

"Dragi fraţi şi surori,
În fiecare an Sfânta Liturghie a Crismei ne îndeamnă să intrăm din nou în acel 'da' faţă de chemarea lui Dumnezeu, pe care l-am pronunţat în ziua Sfinţirii noastre preoţeşti. 'Adsum – iată-mă!', am spus asemeni lui Isaia, când a auzit vocea lui Dumnezeu care întreba: 'pe cine voi trimite şi cine va merge pentru noi?' 'Iată-mă, trimite-mă pe mine!' (Is 6,8). Apoi, Domnul însuşi, prin mâinile Episcopului, a pus mâinile asupra noastră şi noi ne-am dăruit misiunii sale. Succesiv, am parcurs mai multe drumuri în domeniul chemării sale. Putem afirma noi ceea ce Paul, după ani de slujire a Evangheliei, adesea anevoioasă şi marcată de suferinţe de tot felul, scrie Corintenilor: 'noi nu ne descurajăm, având această slujire pe care am primit-o din îndurarea lui Dumnezeu" (2 Cor 4,1)? 'Noi nu ne descurajăm'. Să ne rugăm în această zi, pentru ca zelul să fie întotdeauna viu, pentru ca să fie alimentat fără încetare de flacăra vie a Evangheliei.

În acelaşi timp, Joia Sfântă este pentru noi o ocazie de a ne întreba: la ce anume am spus 'da'? Ce înseamnă să fii 'preot al lui Isus Cristos'? Rugăciunea Euharistică a II-a din Liturghierul nostru, care probabil a fost redactată încă de la sfârşitul secolului II la Roma, descrie esenţa slujirii preoţeşti prin cuvintele care în Cartea Deuteronomului (18, 5.7), descriu esenţa preoţiei veterotestamentare: 'adstare coram te et tibi ministrare'. Două sunt aşadar îndatoririle care definesc minsterul sacerdotal: în primul rând 'să stea înaintea Domnului'. În Cartea Deuteronomului, acest lucru trebuie citit în contextul dispoziţiei precedente, potrivit căreia preoţii nu primeau nicio parte de pământ în Ţara Sfântă – ei trăiau din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Ei nu îndeplineau muncile obişnuite, necesare pentru susţinerea vieţii de fiecare zi. Profesia lor era 'să stea înaintea Domnului': să privească spre El, să fie prezenţi pentru El. Astfel, în cele din urmă, cuvântul indica o viaţă în prezenţa lui Dumnezeu şi prin aceasta şi o slujire în reprezentanţa altora. Aşa cum alţii cultivau pământul, din care trăia şi preotul, la fel el păstrea lumea deschisă faţă de Dumnezeu, trebuia să trăiască cu privirea îndreptată spre El. Dacă acest cuvânt acum se află în Rugăciunea Euharistică a Sfintei Liturghii imediat după consacrarea darurilor, după intrarea Domnului în adunarea ce se roagă, atunci acest fapt indică pentru noi să stăm înaintea Domnului prezent, arată Euharistia ca centru al vieţii preoţeşti. Dar şi aici, semnificaţia merge mai departe. În imnul Liturgiei Orelor, care în timpul Postului Mare introduce Oficiul Lecturilor – Oficiu care cândva, pentru călugări, era recitat în timpul orei de priveghere nocturnă înaintea lui Dumnezeu şi pentru oameni – deci, în imnul acestei liturgii una din îndatoririle Postului Mare este descrisă cu impertativul: 'arctius perstemus in custodia', să stăm de veghe cu mai mare atenţie. În tradiţia monahismului sirian, călugării erau calificaţi drept 'cei care stau în picioare'; statul în picioare era expresia vigilenţei. Ceea ce aici era considerată o îndatorire a călugărilor, putem vedea pe bună dreptate şi ca o expresie a misiunii preoţeşti şi ca o interpretare justă a cuvintelor din Deuteronom: preotul trebuie să fie unul care veghează. Trebuie să fie atent în faţa puterilor ameninţătoare ale răului. Trebuie să ţină trează lumea pentru Dumnezeu. Trebuie să fie unul care stă în picioare: drept în faţa curentelor timpului. Drept în adevăr. Drept în angajarea pentru bine. A sta înaintea Domnului trebuie să fie întotdeauna, în modul cel mai profund, şi a lua asupra sa problemele oamenilor şi a le prezenta în faţa Domnului, care la rândul său, a luat asupra sa pe noi toţi în faţa Tatălui. Şi trebuie să-l luăm asupra noastră pe El, pe Cristos, cuvântul său, adevărul său, iubirea sa. Drept trebuie să fie preotul, neînfricat şi dispus să accepte chiar şi batjocura din iubire pentru Domnul, aşa cum ne spun Faptele Apostolilor: ei erau bucuroşi că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui" (Fap 5,41).

Trecem acum la al doilea cuvânt, pe care Rugăciunea Euharistică a II-a îl reia din Vechiul Testament: 'să stăm înaintea ta şi să-ţi slujim ţie'. Preotul, am spus, trebuie să fie o persoană dreaptă, vigilentă, o persoană care stă drept. La toate acestea se adaugă apoi 'a sluji'. În textul veterotestamentar acest cuvânt are o semnificaţie esenţial rituală: preoţilor le reveneau toate acţiunile de cult prevăzut de Lege. Dar această acţiune potrivit ritului era poi clasificată ca slujire, drept obligaţie de slujire, şi se explică astfel spiritul cu care trebuiau îndeplinite acele activităţi. Prin asumarea cuvântului 'slujire' în Rugăciunea Euharistică, această semnificaţie liturgică a termenului trebuia să fie într-un anumit mod adaptată, conform noutăţii cultului creştin. Ceea ce preotul face în acel moment, în celebrarea Euharistiei, este o slujire, îndeplineşte un serviciu adus lui Dumnezeu şi un serviciu adus oamenilor. Cultul pe care Cristos l-a adus Tatălui a fost dăruirea de sine pînă la sfârşit pentru oameni. În acest cult, în acest serviciu trebuie să se însereze preotul. Astfel, cuvântul 'slujire' presupune multe dimensiuni. Cu siguranţă, face parte mai ales corecta celebrare a Liturgiei şi a Sacramentelor în general, săvârşită cu participare interioară. Trebuie să învăţăm a înţelege tot mai mult Liturgia Sacră în toată esenţa ei, să dezvoltăm o familiaritate vie cu liturgia, astfel încât să devină sufletul vieţii noastre zilnice: atunci vom celebra în mod just, atunci vine de la sine acea 'ars celebrandi', arta de a celebra. În această artă nu trebuie să existe nimic artificial. Dacă liturgia este o îndatorire principală a preotului, acest lucru înseamnă şi că rugăciunea trebuie să fie o realitate prioritară ce trebuie învăţată mereu din nou şi mereu mai profund la şcoala lui Cristos şi a atâtor sfinţi din toate timpurile. Pentru că liturgia creştină, prin natura ei, este întotdeauna şi vestire, trebuie să fim persoane care faţă de Cuvântul lui Dumnezeu sunt familiare, îl iubesc şi îl trăiesc: numai atunci îl vom putea explica în mod adecvat. "A-l sluji pe Domnul": slujirea preoţească înseamnă întocmai să învăţăm a-l cunoaşte pe Domnul în Cuvântul său şi să-l facem cunoscut tuturor celor pe care El îi încredinţează nouă.

Fac parte din slujire, în fine, alte două aspecte. Nimeni nu este atât de aproape de domnul său ca slujitorul care are acces la dimensiunea cea mai privată a vieţii sale. În acest sens, 'slujirea' înseamnă apropiere, recere familiaritate. Această familiaritate prezintă şi un pericol: sacrul întâlnit continuu poate deveni o obişnuinţă. Se stinge astfel frica reverenţială. Condiţionaţi de toate obişnuinţele, nu mai percepem faptul mare, nou, surprinzător, că El este prezent, ne vorbeşte, să dăruieşte nouă. Împotriva acestei obişnuinţe faţă de realitatea extraordinară, împotriva indiferenţei inimii trebuie să luptăm fără încetare, recunoscând mereu din nou insuficienţa noastră şi harul care este este în faptul că El se încredinţează astfel în mâinile noastre. A sluji înseamnă apropiere, dar înseamnă mai ales şi ascultare. Slujitorul stă sub cuvântul 'Nu voinţa mea, ci a ta să se facă' (Lc 22,42). Prin acest cuvânt, Isus în Grădina Măslinilor a pus capăt bătăliei decisive împotriva păcatului, împotriva răzvrătirii inimii căzute. Păcatul lui Adam constă, întocmai, în faptul că el voia realizarea voinţei proprii şi nu a lui Dumnezeu. Ispita umanităţii este întotdeauna aceea de a voi să fie total autonomă, de a urma numai propria voinţă şi de a considera că numai în acest fel noi vom fi liberi; că numai printr-o asemenea libertate fără limite omul ar fi complet om. Dar chiar în acest fel ne punem împotriva adevărului. Pentru că adevărul e că noi trebuie să împărtăşim libertatea noastră cu ceilalţi şi putem fi liberi numai în comuniune cu ei. Această libertate împărtăşită poate fi libertate adevărată numai dacă prin ea intrăm în ceea ce constituie măsura însăşi a libertăţii comune, voinţa lui Dumnezeu. Această ascultare fundamentală, care face parte din fiinţa oamenilor, un a fi nu de la sine şi nu doar pentru sine, această ascultare fundamentală devine aşadar şi mai concretă în preot: noi nu ne predicăm pe noi înşine, dar pe El şi Cuvântul său, pe care nu-l puteam închipui singuri. Şi predicăm Cuvântul lui Cristos în mod just numai în comuniune cu Trupul său. Ascultarea noastră înseamnă să credem împreună cu Biserica, să gândim şi să vorbim cu Biserica, să slujim împreună cu ea. Intră în acest aspect şi ceea ce Isus a prezis lui Petru: 'vei fi dus unde nu vei voi'. A se lăsa conduşi acolo unde nu vrem este o dimensiune esenţială a slujirii noastre, şi este tocmai ceea ce ne face liberi. Într-o asemenea călăuzire, care poate fi contrară ideilor şi planurilor noastre, experimentăm aspectul cel nou: bogăţia iubirii lui Dumnezeu.

"A sta înaintea Lui şi a-L sluji": Isus Cristos ca adevăratul Mare Preot al lumii a dat acestor cuvinte o profunzime ce înainte era de neînchipuit. El, care ca Fiu era şi este Domnul, a voit să devină acel slujitor al lui Dumnezeu prevăzut de viziunea cărţii profetului Isaia. A voit să fie slujitorul tuturor. A făcut să se vadă totalitatea preoţiei sale supreme în gestul spălării picioarelor. Prin gestul de iubire pînă la sfârşit, El spală picioarele noastră murdare, prin umilinţa slujirii sale ne purifică de bolile mândriei noastre. Astfel, ne face vrednici să devenim comeseni ai lui Dumnezeu. El a coborât, şi adevărata înălţare a omului se realizează acum în coborârea noastră împreună cu El. Înălţarea lui este Crucea. Este coborârea cea mai adâncă şi, ca iubire dusă pînă la sfârşit, este în acelaşi timp culmea înălţării, adevărata 'înălţare' a omului. "A sta înaintea Lui şi a-L sluji": aceasta înseamnă acum să intrăm în chemarea lui de slujitor al lui Dumnezeu. Euharistia ca prezenţă a coborârii şi înălţării lui Cristos trimite întotdeauna, dincolo de sine, la multiplele moduri de slujire ale iubirii de aproapele. Să cerem Domnului, în această zi, darul de a putea spune în acest sens din nou 'da'-ul nostru la chemarea lui: 'Iată-mă. Trimite-mă pe mine, Doamne!' (Is 6,8). Amin."