Din întunericul Calvarului, lumina Învierii: H. Matisse şi misterul morţii lui Cristos

RV 17 mar 2008. Solemna celebrare euharistică din Duminica Floriilor a inaugurat săptămâna cea mai importantă din anul liturgic, în care Biserica celebrează misterul pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos. Răstignirea, maxima expresie a durerii umane şi jertfa lui Cristos pentru răscumpărarea tuturor oamenilor, a fost dintotdeauna un izvor inepuizabil pentru pietatea creştină şi creaţia artistică.
Cotidianul catolic italian 'Avvenire' a oferit recent un supliment dedicat temei răstignirii în arta secolului XX. Drama lui Cristos care moare pe Cruce, suferinţa lui, devine o emblemă a mântuirii omului, exprimată de mijloacele artei în mod tulburător şi imediat. Textele scriitorului italian Giovanni Testori, publicate de cotidianul amintit, sunt lecturi neobişnuite, inflamabile ce poartă în sine necesitatea de a-l face pe om să mediteze la apartenenţa fiecăruia la Trupul lui Cristos, Cel care a luat asupra sa trupul efemer al naturii umane pentru a-l duce pe umerii săi pînă la portul sigur al mântuirii veşnice.
Autorul se opreşte asupra unui studiu al francezului Henri Matisse, un desen ce contemplează momentul în care Isus este luat jos de pe Cruce. Este marele desen în cărbune cu "Răstignirea", ce face parte dintr-o serie de studii a maestrului francez spre sfârşitul vieţii sale, în anii 1948-1950. Lucrările sunt executate în cadrul unui proiect cerut de o călugăriţă, Jacques Marie, cea care în tinereţe, ca infirmieră, l-a îngrijit pe artist când era bolnav. Ea l-a convins pe artist să accepte proiectul pentru Capela din Vence, nu departe de Cannes. Într-un prim moment, Matisse ar fi vrut să realizeze numai vitraliile, apoi, încet încet, a fost atât de entuziasmat de tema sugerată, încât s-a hotărât să realizeze întregul proiect: începând cu însăşi structura arhitectonică, decoraţiunile pictate şi cele în mozaic, interiorul şi exteriorul, dar şi altarul, tabernacolul, toate obiectele liturgice şi chiar veşmintele celebrantului. Această operă, afirmă scriitorul Giovanni Testori, este probabil cea mai elocventă din cele încercate în acest sens de oricare alt artist modern. Matisse concentrează tensiunea spre seninătate şi lumină, care au călăuzit drumul său încă de la început, într-un act de umilinţă şi adoraţie faţă de o credinţă – cea catolică – la care nu era părtaş în mod direct, dar pe care o percepea atât de aproape şi "inevitabilă", după cum reiese din unele scrisori pe tema complexului arhitectonic din Vence. Călugăriţei Jacques Marie, pe când proiectul era încă la început, îi scria că între viaţa lui şi credinţa ei există (citez) "o distanţă numai aparentă, pentru că şi eu, asemeni Dumneavoastră, tind către acelaşi orizont spiritual, şi între efortul meu şi cel al Dumneavoastră, este numai o diferenţă exterioară. Ştiţi bine cum lucrez eu...". Apoi, Matisse încheia astfel: "Drumurile noastre, merg unul lângă celălalt în aceeaşi regiune spirituală".
Când se vorbeşte despre seninătate şi lumină, există tendinţa de a-i degenera imensa tensiune în clişee superficiale. Dar opera şi întregul parcurs străbătut de Matisse, este un indiciu care ne ajută să înţelegem că, în drama existenţei, el reuşea să capteze, pentru a spune astfel, "latura învierii". Ceea ce el a reprezentat dintotdeauna este viaţa care, cu ajutorul unei armonii sublime de planuri, formă, linie şi culoare, ajungea să facă trimitere la ceea ce urmează "după", la paradisul dorit.
Este un cuvânt pe care Matisse obişnuia să-l folosească foarte frecvent când vorbea despre artă: acel cuvânt este "calme", calmul. În acest fel, chiar şi când abordează tema durerii absolute, spre deosebire de aproape toţi pictorii contemporani nouă, Matisse caută Trupul înviat al lui Cristos în chiar trupul său martirizat pe Cruce. Nu este niciun strigăt sfâşietor în "Crucifixul" lui Matisse, nicio închidere surdă: ochii, nasul, gura, coasta şi picioarele arată, abia creionate, ca şi cum ar fi trecut dincolo de cele trei zile ale coborârii în iad.
Cine se uită, aşadar, la Răstignirea lui Cristos împrumutând privirea lui Matisse, descoperă o Răstignire care fără să evite durerea unui final tragic, alege pentru sine şi pentru noi, cei care o privim, calmul, acea pace care chiar prin intermediul Crucii, va coborâ din nou în inima deschisă a umanităţii. Aici, Paştele este cu adevărat imn al unei fericiri care nu are nimic în comun cu măsurile umane. Tensiunea extraordinară a liniilor, energia lor enormă desenează un trup care moare numai ca să poată da speranţă trupului celor muritori şi păcătoşi, care suntem noi.
Răstignirea desenată de Henri Matisse, încheie articolul, este în contrast cu multe altele din secolul XX, pentru că desenul maestrului francez eliberează un adevărat imn de splendoare şi bucurie pentru darul nemeritat al mântuirii lui Cristos.

Aici, serviciul audio cu inserţii muzicale din "Stabat Mater" de părintele Antonio Vivaldi: