Fiecare creştin, personaj activ, în bine şi în rău, în Patimile Domnului: eu cine sunt?

(RV - 15 martie 2008) E ziua Domnului. Participând la Sfânta Liturghie în Duminica Floriilor, după procesiunea cu ramuri, chiar şi credinciosul cel mai distrat îşi dă seama că lectura patimilor Domnului nu este o lectură biblică oarecare în care se povesteşte încheierea tragică a vieţii lui Isus. Din lectura simplă sau cântată pe roluri, primită de toţi, stând în picioare şi în absolută tăcere, oricine va înţelege că ascultă „Evanghelia evangheliilor”, vestirea esenţială pe care Biserica o adresează oamenilor şi pe care Sfântul Paul a condensat-o în această profesiune de credinţă: „V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor Doisprezece…Aşadar, atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel aţi crezut” (1Cor 15,3-11).

Biserica celebrează memoria acestei evanghelii, care este la baza credinţei sale, în toate sacramentele, şi mai ales în Euharistie. În felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu devine Sacrament pentru oameni şi fiecare creştin este pus în situaţia de a deveni conştient de legătura sa strânsă cu Isus şi cu Biserica sa.

Şi deoarece Biserica s-a născut din această amintire şi trăieşte din ea, este evident că povestirea patimii lui Isus, împreună cu cea a învierii, care este epilogul celei dintâi, constituie primul nucleul al celor patru evanghelii, în jurul căruia a fost redactat ulterior restul povestirilor evanghelice.
În cele patru Evanghelii, povestirea patimii şi învierii este aceeaşi, cu mici variante, ce depind de meditaţia pe care fiecare dintre cei patru evanghelişti o făcuse pentru sine dorind să o transmită comunităţii sale. Au însă în comun şi convingerea că moartea lui Isus nu a fost doar rezultatul unei injustiţii suportate, dar totodată şi mai presus de toate rezultatul unei alegeri libere, prezentată de El în termeni de iubire.

E greu de înţeles dimensiunea şi forţa acestui plan de iubire, şi pentru care motiv s-a realizat într-un mod atât de umilitor pentru unii, dureros pentru alţii, şi atât de tragic pentru Isus. Oamenilor, ca şi celor mai înţelepţi dintre ei, le lipseşte unitatea de măsură, criteriul pentru o evaluare de acest gen. Nu rămâne decât uimirea în faţa imprevizibilului: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

În cadrul acestei istorii de iubire şi de moarte povestită în Evanghelii se mişcă în jurul lui Isus o mulţime de personaje cu felurite comportamente ce par să anticipeze comportamentele acelora care în decursul secolelor se vor întâlni cu Isus.

Există persoane care s-au alineat de mult împotriva lui Isus. Sunt apoi apostolii şi ucenicii care declară că îl iubesc pe Isus, dar îl abandonează în diferite moduri în momentul încercării. Este, în fine, mulţimea, care îl aplaudase uneori şi îl primise în triumf la porţile Ierusalimului dar care, printr-o bruscă schimbare de poziţie, i-a cerut moartea.

Eu cine sunt? Meditând la patimile lui Isus şi identificând personajul de care se simte reprezentat, fiecare creştin este solicitat să facă puţină ordine în viaţa sa religioasă. Este o ocazie preţioasă ce trebuie exploatată cât mai bine. Este un bun prilej de a ieşi din întuneric şi a trăi în lumina învierii. Mergând la mormântul lui Lazăr, Isus a spus „oare nu sunt 12 ore într-o zi?” şi că în acele ore trebuie să se pornească la drum. Apoi nu mai e timp, pentru că vine repede noaptea când nimeni nu mai poate lucra, căci se împiedică şi cade (cf 11,9-10).