S-a stins din viaţa pământească Chiara Lubich, fondatoarea Mişcării Focolarelor. Papa: o viaţă consumată pentru fraternitatea dintre popoare şi marcată de iubirea lui Isus abandonat. Funeraliile, marţi 18 martie, prezidate de cardinalul Bertone, în bazilica Sfântul Paul din afara Zidurilor

(RV - 14 martie 2008) „Chiara Lubich şi-a încheiat călătoria pământească”: se intitulează astfel comunicatul Mişcării Focolarelor distribuit via e-mail. „Am aflat cu profundă emoţie ştirea pioasei morţi a Chiarei Lubich, survenită la capătul unei îndelungate şi rodnice vieţi marcată neobosit de iubirea sa pentru Isus abandonat”: scrie Benedict al XVI-lea într-o telegramă trimisă la Rocca di Papa preotului Oreste Basso, copreşedinte al Mişcării Focolarelor.
„În această oră de dureroasă despărţire sunt spiritual aproape cu afecţiune faţă de familiarii şi întreaga Operă a Mariei - Mişcare a Focolarelor care a avut originea de la ea precum şi faţă de toţi cei care au preţuit angajarea ei constantă pentru comuniunea în Biserică, pentru dialogul ecumenic şi fraternitatea dintre toate popoarele”. „Mulţumesc Domnului - continuă Papa - pentru mărturia existenţei sale cheltuite în ascultarea nevoilor omului contemporan în deplină fidelitate faţă de Biserică şi faţă de Papa”. În continuarea telegramei Sfântul Părinte încredinţează sufletul Chiarei Lubich bunătăţii divine pentru ca să-l primească în sânul Tatălui. Pontiful formulează auspicii ca toţi cei care au cunoscut-o şi întâlnit-o admirând lucrările minunate pe care Dumnezeu le-a înfăptuit prin ardoarea ei misionară să păşească pe urmele ei păstrându-i vie carisma”. „Cu aceste dorinţe - încheie Papa - invoc mijlocirea maternă a Mariei şi dau din inimă tuturor binecuvântarea apostolică”.

Ştirea moţii întemeitoarei Mişcării Focolarelor a fost dată, cum s-a spus, printr-un comunicat via e-mail în care se spune: „Într-un climat senin, de rugăciune şi de intensă comuniune, Chiara Lubich şi-a încheiat la vârsta de 88 de ani călătoria pământească noaptea aceasta, 14 martie 2008, la ora 2 în locuinţa ei din Rocca di Papa (Roma), unde în noaptea de ieri a cerut expres să se întoarcă, după internarea la Spitalul Gemelli. Pe tot parcursul zilei, ieri, sute de persoane - rude, colaboratori apropiaţi şi fii ai săi spirituali - au trecut prin camera ei, pentru a-i adresa un ultim salut, pentru a se opri apoi în reculegere în capela adiacentă, rămânând după aceea îndelung în jurul casei în rugăciune. O neîntreruptă şi spontană procesiune. Unora Chiara le-a putut da chiar semne de înţelegere, în pofida slăbirii extreme. Continuă să sosească din întreaga lume mesaje de participare şi de împărtăşire din partea unor lideri religioşi, politici, academici şi civili, şi de la atâta lume din poporul ’său’”.

Nu doar biografie: Chiara Lubich

Chiara Lubich s-a născut în oraşul Trento din nordul Italiei la 22 ianuarie 1920, fiind a doua, din patru fii. Mama era o catolică ferventă, tatăl socialist, în timpul fascismului îşi pierde locul de muncă din cauza ideilor sale politice. Fratele Gino este în rândul partizanilor, apoi ziarist la cotidianul comunist L’Unità. Familia trăieşte ani de extremă sărăcie. La vârsta de puţin peste 20 de ani, predă în şcolile elementare şi începe cursurile de filozofie la Universitatea din Veneţia, mânată de o căutare pasionantă a adevărului, când, în timpul Celui de-al II-lea Război mondial, văzând cum totul se prăbuşeşte, înţelege că numai Dumnezeu rămâne: Dumnezeu care este Iubire. Viaţa ei se transformă. Răspunde la Iubirea sa alegându-l ca unicul Tot: era în ziua de 7 decembrie 1943. Chiara răspunde chemării lui Dumnezeu de a-i dărui lui întreaga viaţă pentru totdeauna. Acea dată marchează convenţional începuturile mişcării care va lua naştere.

În ziua de 13 mai 1944, oraşul Trento este lovit de unul dintre cele mai violente bombardamente. Casa părintească este avariată. Ceilalţi din familia ei se refugiază în munţi. Chiara decide să rămână în oraş pentru a nu abandona noua viaţă pe care o începuse. Tocmai în mijlocul săracilor din Trento începe ceea ce Chiara va numi „divina aventură”. Între ruinele bombardamentului întâlneşte o femeie disperată de durere din cauza pierderii celor 4 fii. În acea îmbrăţişare, simte chemarea de a îmbrăţişa durerea umanităţii. Îşi aminteşte: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, Mie mi-aţi făcut”. Din această experienţă se naşte în ea certitudinea că în Evanghelia trăită „sine glossa” rezidă cea mai puternică revoluţie socială: aici sunt simptoamele angajării sociale ale Mişcării. În plin război, împart cu săracii tot ceea ce au: alimente, îmbrăcăminte, medicamente, care, în mod curios, sosesc în abundenţă, pentru multele necesităţi. Experimentează cât sunt de adevărate promisiunile evanghelice: „Daţi şi vi se va da”, „Cereţi şi veţi obţine”. De aici convingerea că în Evanghelia trăită se află soluţia oricărei probleme individuale şi sociale. În cuvintele lui Isus, traduse unul câte unul în cotidian, şi mai ales în porunca despre care Isus spune că este „nouă” şi „a sa”, „ iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu pe voi” intuiesc că stă legea pentru refacerea unităţii unei omeniri dezbinate şi dispersate. Iar în testamentul lui Isus „ca toţi să fie una”, găsesc motivaţia puternică a vieţii lor: „ne născuserăm pentru unitate, pentru a contribui la realizarea ei în lume”.

Din întâlnirea în 1948 cu Igino Giordani, deputat, scriitor, pionier al ecumenismului, tată a patru copii, Mişcarea, în faza ei de naştere, capătă o nouă deschidere spre social, asupra familiei şi apoi asupra lumii ecumenice. Giordani poate fi considerat co-fondator al Mişcării pentru contribuţia dată aplicării în social a spiritualităţii unităţii care se va dezvolta apoi în Mişcările Familii noi şi Umanitate nouă.

În 1949 are loc prima întâlnire dintre Chiara şi Pasquale Foresi, un tânăr format în cercurile catolice, frământat de o profundă căutare interioară, nutrind o profundă exigenţă de a îmbina Evanghelia cu viaţa Bisericii. Va fi primul focolarin preot, hirotonit în 1954. Mereu alături de fondatoare, a contribuit între altele la a introduce studiile teologice în Mişcare şi a pune primele baze ale Editurii „Città Nuova” şi pentru realizarea citadelei „Loppiano”. În timpul dezvoltării Mişcării a adus un aport considerabil pentru concretizarea expresiilor ecleziastice şi laice. Împreună cu Igino Giordani este considerat co-fondator al Mişcării.

În 1954 are loc întâlnirea Chiarei la Vigo di Fassa/ Trento cu persoane care reuşiseră să fugă de la muncile forţate din Europa de Răsărit. Înţelege astfel drama Europei Central-Orientale. Încă din anii ’60, spiritualitatea unităţii se va răspândi în mod clandestin în tot Estul Europei.

Din acel mic grup ia naştere şi se răspândeşte o mişcare de reînnoire spirituală şi socială numită Mişcarea Focolarelor. Oamenii din Trento i-au dat numele de focolar, adică locul în casă care încălzeşte şi dă lumină. Deşi fiind o realitate unică, prin felurimea persoanelor care o compun - familii, tineri, preoţi, călugări şi călugăriţe din diferite Institute de viaţă consacrată, şi episcopi - asemenea unui fluviu care se varsă în mare prin mai multe braţe, mişcarea cuprinde 18 branşe dintre care 6 mişcări mai ample: Familii Noi, Umanitate Nouă, Mişcare Parohială, Mişcare Diecezană, Tineri pentru o lume unită, Copii pentru unitate şi multiple realizări între care proiectul pentru o Economie de Comuniune în care sunt angajate peste 750 de întreprinderi, 26 citadele de mărturie, editură, publicaţii periodice în diferite limbi, peste 1000 de opere şi activităţi sociale.

Prin răspândirea mondială a mişcării, cad forme naţionaliste şi rasiste - deşi la dimensiune de „laborator” - şi în puncte calde ale lumii precum Orientul Mijlociu, Balcani, Congo şi Burundi, Irlanda de Nord.
„Dezvoltarea mişcării Focolarelor stabileşte punţi între persoane, generaţii, categorii sociale şi popoare, într-o epocă în care diferenţele etnice şi religioase conduc prea adesea la conflicte violente”: este motivaţia Premiului UNESCO 1996 pentru Educaţie la Pace. Această contribuţie este recunoscută şi de alte premii internaţionale, precum Premiul Drepturile Omului 1998, cetăţenia de onoare a oraşelor ca Buenos Aires, Roma, Florenţa. Experienţa promisiunii „daţi şi vi se va da”, trăită la începuturi, se repetă în decursul anilor în situaţiile zilnice cele mai diferite, prin comuniunea bunurilor care devine stil de viaţă în Mişcare. Se trăieşte în mod special în cele peste 1000 de opere şi activităţi sociale. În ţări cu situaţii de urgenţă, nevoiaşii înşişi găsesc o cale pentru a ieşi din situaţii subumane.

Împactul cu drama mizeriei de la periferiile unei metropole ca São Paolo, în timpul unei călătorii în Brazilie din 1991, o face pe Chiara să aplice proiectul Economiei de Comuniune care inspiră în prezent sute de întreprinderi din lume şi lasă să se întrevadă o nouă teorie economică. Aceasta a fost prezentată în reuniunii de studiu de numeroase universităţii şi organizaţii internaţionale, precum la Strasbourg cu ocazia celor 50 de ani ai Consiliului Europei unde Chiara însăşi a fost invitată să intervină.
Toate acestea pornind de la o mică sămânţă dezvoltată în cadrul „unei divine aventuri” care continuă.

Succint, despre Opera Mariei sau Mişcarea Focolarelor întemeiată de Chiara Lubich (Trento 1920 - Rocca di Papa/Roma 14 martie 2008)

„În ultimul secol au luat fiinţă multe mişcări creştine care dau un impuls de viaţă nouă şi tânără Bisericii şi societăţii. Între acestea, Mişcarea Focolarelor este printre primele şi printre cele mai mari. Dar totul a început de la o mică sămânţă: o tânără din Trento (nordul Italiei), Chiara Lubich, a fost fulgerată de o descoperire în timp ce se dezlănţuia Cel de-al Doilea Război Mondial: Dumnezeu este iubire şi iubirea este singurul lucru pentru care se merită să trăieşti. Împreună cu câteva colege, a început să citească cu ochi noi Evanghelia şi să pună în practică toate cuvintele lui Isus. La scurt timp s-a născut o comunitate cu persoane de toate vârstele, care trăiau Evanghelia împărtăşind bucurii şi dureri, bunuri şi nevoi. Voiau doar să fie creştini. Dar treptat s-a înţeles că la temelie era un dar deosebit al Duhului Sfânt, care îi învăţa o spiritualitate centrată pe unitate, o cale de unire cu Dumnezeu care trece prin aproapele, o iubire care are forma lui Cristos cel înviat şi abandonat şi care izvorăşte din Cristos. Oamenii din Trento le-au dat numele de focolare, adică locul în casă care încălzeşte şi dă lumină. O astfel de iubire este contagioasă: aşa s-a răspândit şi mişcarea, mai întâi în Italia, apoi în toată Europa, iar din 1958 şi în alte continente. Nu doar catolicii fac parte din această mişcare, ci şi creştini din alte biserici; sunt chiar şi credincioşi din alte religii şi persoane cu convingeri care nu sunt religioase, care - păstrându-şi credinţa şi neamestecând nimic - se inspiră din acest ideal al unităţii. Mişcarea a fost aprobată de Sfântul Scaun, mai întâi în anii '60, iar în forma sa de astăzi spre anii ’90. Colaborarea cu ierarhia catolică, dar şi cu responsabilii din alte Biserici, a fost mereu unul din punctele importante, pentru a putea sluji Bisericii în totalitatea sa. În particular însă este o vocaţie pentru reînnoirea societăţii în spirit creştin; mişcarea realizează aceasta prin lucrul cu tinerii, cu familiile, în diferitele sectoare ale societăţii” (Extras din revista diecezei de Iaşi „Lumina Creştinului”, august, 2004).