Setea omului, numai Cristos o poate îndestula: consideraţii omiletice la Duminica
a treia din Postul Mare
RV 23 feb 2008. Consideraţii omiletice la duminica
a treia din Postul Mare. "Ochii mei sunt îndreptaţi pururea spre Domnul,
căci El scoate din laţ picioarele mele. Caută spre mine şi mă miluieşte, căci singur
şi sărman sunt eu" (Ps 24, 15-16). Duminica a treia din Postul Mare introduce la celebrarea
Sfintei Liturghii cu această invocaţie a psalmistului. Aici, creştinul şi întreaga
adunare liturgică îşi regăsesc condiţia permanentă a vieţii de fiecare zi: cu ochii
îndreptaţi pururea spre Domnul, recunosc nevoia de a ieşi din primejdia constantă
a păcatului la limanul însorit al mântuirii. Timpul Postului Mare este orânduit
pentru pregătirea celebrării Paştelui: liturgia acestui timp îi pregăteşte pentru
celebrarea Misterului Pascal atât pe catehumeni, prin diferitele grade ale iniţierii
creştine, cât şi pe credincioşi, care îşi aduc aminte de Botezul primit şi fac pocăinţă.
Speranţa de a gusta din sfinţenia şi frumuseţea lui Dumnezeu călăuzeşte spiritul
căit al Bisericii care se roagă astfel la colectă, sau rugăciunea zilei: "Dumnezeul,
care eşti izvor a toată bunătatea şi îndurarea, Tu ne-ai arătat că postul rugăciunea
şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei
care apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia şi ridică-ne mereu cu
îndurarea ta". Împodobită sufleteşte cu aceste simţăminte, comunitatea se dispune
pentru proclamarea Cuvântului divin. Viaţa creştină înseamnă asimilarea progresivă
a experienţei lui Cristos: fidelitatea faţă de Tatăl, pentru a ajunge la viaţ veşnică.
Itinerarul de urmat, a fost trăit deja de Cristos, Calea Adevărul şi Viaţa, şi poate
fi străbătut în siguranţă cu o singură condiţie: ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Numai o adâncă înrădăcinare în tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu va permite
acceptarea cerinţelor sale exigente. Liturgia acestei duminici şi ale celor care
vor urma, îl face pe creştin să retrăiască, în mod tainic, marile etape pe care le
aveau de urmat catehumenii, marcate de semnul apei, al luminii şi al vieţii. Duminica
a treia din Postul Mare are în centru semnul apei: acesta este punctul de convergenţă
şi de întâlnire între doi interlocutori: Dumnezeu şi omul. Apa devine simbolul care
cuprind şi exprimă aşteptările omului şi răspunsul lui Dumnezeu. Oamenii de astăzi,
chiar dacă trăiesc în contexte diferite, au în comun aceeaşi sensibilitate pentru
marile valori ale vieţii, precum iubirea, libertatea, setea de adevăr, transparenţa.
Dar câte dificultăţi în a le trăi şi a le pune în practică! Adesea, rămân cu gustul
amar al unei dezamăgiri, care duce la resemnare, pentru că aşteptările cele mai mici,
sunt în realitate cele mai profunde. Dorinţa de a primi totul, primeşte drept răspuns
numai firimituri neînsemnate, mici picături care lasă nepotolită setea lăuntrică.
Din adâncul inimii sale, omul aspiră spre un "mai mult", spre un absolut care să liniştească
zbuciumul interior şi să potolească setea pentru totdeauna. Dar unde poate găsi apa
care stinge orice nelinişte şi împlineşte orice dorinţă? Răspunsul vine de la
singurul care s-a proclamat pe sine Calea Adevărul şi Viaţa. Pagina evangheliei din
această duminică ne prezintă dialogul lui Isus cu femeia samariteană, relatat de evanghelia
după Ioan, în capitolul patru. Este unul din dialogurile cele mai frumoase din Evanghelii.
Isus este însetat şi înainte de a-şi potoli setea, vrea să trezească în femeia samariteană
dorinţa după apa cea vie, după darul lui Dumnezeu pe care numai el, un necunoscut,
i-l poate oferi. Pentru evanghelistul Ioan, este importantă ora dialogului: e amiază,
adică ora a şasea; aceeaşi, când Isus va fi răstignit pe Cruce, când va înălţa cererea
supremă 'mi-e sete'. Setea din Samaria, anticipează astfel setea de pe Calvar. În
tradiţia biblică, Dumnezeu însuşi este izvorul de apă vie. A se îndepărta de el şi
de legea sa, înseamnă a cunoaşte uscăciunea cea mai mare (cf Ier 2,12-13; 17,13).
Pe drumul anevoios spre libertate, poporul lui Israel mistuit de sete, îl pune la
încercare pe Dumnezeu şi pretinde o intervenţie divină. Contestă conducerea lui Moise,
care dintr-o dată le apare drept răspunzător pentru aventura lor fără ieşire. Poporul
regretă trecutul şi respinge viitorul, considerat iluzoriu. Ar vrea să ia în stăpânire
pe Dumnezeu însuşi pentru a rezolva în mod spectaculos şi imediat propriile dificultăţi
– după cum citim în prima lectură, din cartea Ieşirii. Dar Dumnezeu nu intră în logica
unei astfel de cerinţe. Cu toate acestea, arată că nu şi-a părăsit poporul: îi asigură
apa care potoleşte setea pentru ca să-l recunoască drept salvator şi ocrotitor, şi
să înveţe să aibă încredere în El. Stânca din care Moise face să izvorască apa
este semnul Providenţei divine, care însoţeşte necontenit poporul ales şi îi dă viaţa.
Sf. Paul (1 Cor 10,4), citind acest episod din trecut, va spune că stânca aceea era
Cristos, a cărui lucrare era prezentă în mod tainic în acele evenimente. Cristos este
şi Templul, din care, după viziunile profetice, va izvorî apa, semnul Duhului Sfânt,
care dă rodnicie şi viaţă. Cine este însetat, poate să vină şi să bea din El şi nu
va mai cunoaşte setea niciodată; mai mult, el însuşi va deveni, la rândul său, izvor
de apă care ţâşneşte pentru totdeauna. Apa cea vie făgăduită de profeţi a devenit
realite în misterul pascal al lui Cristos: di coasta lui străpunsă pe Cruce au izvorât
sânge şi apă. Persoana lui Cristos a devenit izvorul din care curge apa Duhului Sfânt,
iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre în ziua când am primit Botezul.
Această iubire nemeritată şi pe deplin gratuită ne-a purificat de orice pată a păcatului
şi ne-a renăscut la o viaţă nouă, chiar mai înainte ca noi să putem da un răspuns
conştient. Dumnezeu Tatăl ne-a introdus în comuniunea sa; prin lucrarea Duhului Sfânt
am devenit una cu Cristos, fii în Fiul, adevăraţi adoratori ai Tatălui, în Spirit
şi adevăr. Existenţa creştină animată de Spiritul Sfânt a devenit de acum o există
filială: nu este altceva decât o trăire în iubire, răspândind ceea ce am primit la
rândul nostru. Cel care ne potoleşte nouă setea, rămâne însetat de iubirea şi
credinţa noastră. La prefaţa Liturghiei acestei duminici, Biserica proclamă: "Isus,
cerând de la Samariteană apă ca să bea, i-a revărsat în suflet darul credinţei şi,
în bunătatea sa, era însetat de credinţa ei, spre a-i aprinde în inimă focul iubirii
dumnezeieşti". Într-adevăr, darul primit devine obligaţie: îndatorirea de a-l vesti
fraţilor şi de a aduce mărturie. Cei care au primit botezul, născuţi la viaţa
cea nouă a harului în lumină, trebuie să dea cont înaintea altora de viaţa şi speranţa
care le-au fost dăruite. Dacă setea interioară a omului îşi găseşte liniştea deplină
în Cristos, este necesar să dăm mărturie că "mântuirea" nu vine din lucrurile materiale
care declanşează doar spirala unei avuţii şi mai mari, ci din singura stâncă în care
ne-am pus speranţa: Isus, Mântuitorul omului şi Mântuitorul lumii. Altă apă care să
facă să înflorească pustiul nostru, nu există. Ne spune Sf. Augustin: "Ne-ai făcut
pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră pînă când nu se va odihni în
Tine". Duminică binecuvântată, iubiţi ascultători!