Scrisoarea papei Benedict al XVI-lea privind îndatorirea urgentă a educaţiei, încredinţată
sâmbătă diecezei de Roma în cadrul unei audienţe în Piaţa Sfântul Petru
RV 23 feb 2008. E necesar a se regăsi curajul de a-i educa pe tineri
în spiritul unui un just echilibru între libertate şi disciplină, într-un timp în
care părinţii şi profesorii au pierdut sensul misiunii lor: afirmă Benedict al XVI-lea
în Scrisoarea despre îndatorirea urgentă a educaţiei,
trimisă pentru Ziua şcolii catolice a diecezei de Roma, încredinţată public comunităţii
diecezane de către Sfântul Părinte sâmbătă 23 februarie în cadrul unei audienţe în
Piaţa Sfântul Petru. Vremea bună şi soarele blând al unei primăveri anticipate, au
făcut să participe circa 50 de mii de credincioşi, reprezentând elevii şi profesorii
de la şcolile catolice romane, conduşi de cardinalul Camillo Ruini, vicarul Sanctităţii
Sale pentru dieceza de Roma. Repropunem aici o sinteză, subliniind acele reflecţii
ale Papei care ating problematici actuale pentru toate societăţile europene.
Papa
abordează în Scrisoare marea "emergenţă educativă" a timpurilor noastre. Educaţia
nu a fost niciodată o îndatorire uşoară, dar astăzi, observă Pontiful, pare să fi
devenit din ce în ce mai grea, după cum o ştiu bine părinţii şi toţi cei care au responsabilităţi
educative directe, ale căror eforturi sunt prea adesea marcate de insuccese. Este
spontan, aşadar, scrie Sf. Părinte, să fie acuzate noile generaţii, ca şi cum copiii
care se nasc acum ar fi diferiţi de cei din trecut. Dar, se întreabă Papa, sunt oare
adulţii de astăzi, cei care nu ar mai fi capabili să educe? Este cu siguranţă puternică,
atât în rândul părinţilor cât şi, în general, între educatori, ispita de a renunţa,
şi chiar mai înainte de aceasta, riscul de a nu mai înţelege care este misiunea ce
le este încredinţată. În realitate, continuă Scrisoarea, atmosfera difuză, mentalitatea
şi o anumită formă de cultură, pun la îndoială valoarea persoanei umane, a semnificaţiei
înseşi a adevărului şi a binelui.
Dar toate aceste dificultăţi, notează Benedict
al XVI-lea, nu sunt insurmontabile: sunt mai degrabă reversul medaliei acelui mare
şi preţios dar care este libertatea noastră, cu responsabilitatea care pe bună dreptate
o însoţeşte. Dar când sunt zdruncinate temeliile şi încep să lipsească certitudinile
esenţiale, necesitatea acelor valori începe să se facă simţită în mod imperios: astfel,
creşte astăzi cererea pentru o educaţie care să fie cu adevărat ca atare. O cer părinţii,
adesea neliniştiţi pentru viitorul copiilor lor; o cer atâţia profesori, care trăiesc
trista experienţă a degradării şcolilor lor; o cere societatea însăşi care vede puse
la îndoială bazele înseşi ale coexistenţei; o cer în adâncul lor, chiar copiii şi
tinerii, care nu vor să fie lăsaţi singuri în faţa provocărilor vieţii.
O
autentică educaţie, scrie mai departe Sf. Părinte, are nevoie mai ales de acea apropiere
şi de acea încredere care vin din iubire: orice educator adevărat ştie că pentru a
educa trebuie să dăruiască ceva din sine şi că nu se poate mulţumi să dea unele noţiuni
şi informaţii, lăsând de o parte marile întrebări privind adevărul, mai ales despre
acel adevăr care poate fi călăuza vieţii.
Şi suferinţa face parte din adevărul
vieţii noastre, notează mai departe Benedict al XVI-lea în Scrisoarea pentru Ziua
şcolii catolice. De aceea, încercând să-i ferim pe cei mai tineri de orice dificultate
şi experienţă a suferinţei, riscăm să-i facem să crească, în ciuda bunelor noastre
intenţii, ca persoane fragile şi cu o generozitate măruntă: capacitatea de a iubi
corespunde, în realitate, la capacitatea de a suferi, şi de a suferi împreună.
Papa
arată apoi punctul cel mai delicat al operei educative: a găsi un just echilibru între
libertate şi disciplină. Fără reguli de comportament şi de viaţă, puse în practică
zi de zi chiar şi în lucrurile mici, tinerii nu-şi formează caracterul şi nu sunt
pregătiţi să înfrunte încercările care nu vor lipsi în viitor. Raportul educativ este
însă, mai înainte de orice, întâlnirea a două libertăţi şi educaţia reuşită este formarea
la o bună folosire a libertăţii. Benedict al XVI-lea îndeamnă, aşadar, la a accepta
riscul libertăţii, păstrând întotdeauna atenţia şi ajutorul în a-i corecta pe tineri
fără ca educatorii să-i urmeze în greşelile pe care ei le comit, prefăcându-se că
nu se văd, sau mai rău, făcându-se părtaşi la erori, ca şi cum acestea ar fi noile
frontiere ale progresului uman. Educaţia nu poate renunţa la respectul care face credibil
exerciţiul autorităţii şi care se dobândeşte mai ales prin coerenţa propriei vieţi
şi prin dăruirea personală.
Responsabilitatea este în primul rând personală,
notează Sf. Părinte, dar există şi o responsabilitate pe care o împărtăşim împreună,
ca cetăţeni. Este nevoie, aşadar, de contribuţia fiecăruia dintre noi, a oricărei
persoane, familie sau grup social, pentru ca societatea să devină un ambient mai favorabil
educaţiei.
Inima educaţiei, ca şi a întregii vieţi, poate fi numai o speranţă
demnă de încredere. Astăzi, speranţa noastră este ameninţată din multe părţi şi riscăm
să devenim şi noi, asemeni păgânilor antici, "oameni fără speranţă şi fără Dumnezeu":
de aceea se poate spune că astăzi la baza crizei educaţiei, stă o criză de încredere
în viaţă.
Papa adresează, în fine, invitaţia cordială de a pune în Dumnezeu
speranţa noastră. Numai El este speranţa care rezistă la toate dezamăgirile; şi nu
este niciodată o speranţă individualistă, ci o speranţă pentru alţii; nu ne izolează,
ci ne face solidari în bine; ne stimulează să ne educăm unii pe alţii în adevăr şi
iubire.