Prin jertfa sa unică Cristos i-a dus la desăvârşire pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi:: cardinalul Vanhoye încheie reflecţia asupra Scrisorii către Evrei la Exerciţiile de Postul Mare în Vatican. Sâmbătă dimineaţă ultima meditaţie

(RV - 15 februarie 2008) În Vechiul Legământ dintre Dumnezeu şi om era imposibilă o deplină comuniune între om şi Dumnezeu, perceput ca o putere de care nimeni nu se poate apropia. Cristos, murind pentru umanitate, i-a deschis acces la casa Tatălui. De atunci şi până azi calea de a intra în ea este dată de credinţă, de speranţă şi de iubire. Sunt consideraţiile centrale prin care cardinalul iezuit, belgianul Albert Vanhoye, a terminat lectura meditată a Scrisorii către Evrei, în cea de-a şasea zi a Exerciţiilor spirituale de Postul Mare, predicate Papei şi Curiei romane în capela Redemptoris Mater din Vatican şi care se încheie sâmbătă la ora 9.
 
• Secvenţe muzicale din recitarea psalmilor.

Creştinii trăiesc dintotdeauna o condiţie de privilegiu, în ceea ce priveşte raportul vechiului popor evreu cu Dumnezeu. Poziţia este aceea de a fi descoperit apropierea, paternitatea lui Dumnezeu şi nu - ca în Vechiul Testament - puterea sa distantă şi de a nu fi numit. Cardinalul Vanhoye a explicat că ultimele capitole, de la 10 mai departe, ale Scrisorii către Evrei conţin miezul acestui argument. În calitate de creştini, a explicat, noi avem un drept de intrare în sanctuarul ceresc - şi nu doar o „încredere” cum afirmă unele traduceri: un drept de a face parte din familia divină, bazat pe sângele vărsat de Isus.

Şi această supremă ofertă de sacrificiu, a explicat predicatorul exerciţiilor, marchează profunda noutate în comparaţie cu evreii Vechiului Legământ, care prin ritualismul lor rigid puneau în schimb nenumărate trepte de separare dintre om şi Dumnezeu:
• „În Vechiul Legământ, exista separarea dintre popor şi preoţi. Poporul nu era niciodată autorizat să intre în edificiul Templului. Putea doar să stea în curţile acestuia. Preoţii aveau dreptul să pătrundă în edificiu. Exista însă o separare chiar şi între simplii preoţi şi marele preot. Primii nu puteau intra în partea cea mai sfântă, dar numai în partea sfântă a edificiului. Exista şi separarea dintre preot şi victimă. Preotul nu putea să se ofere pe sine, nu era vrednic, nu era capabil. Trebuia deci să ofere ca victimă un animal, dar un animal nu este în stare să sfinţească preotul. Era apoi separarea dintre victimă şi Dumnezeu. Un animal nu putea intra în comuniune cu Dumnezeu. Acum, în schimb, prin intermediul oferirii lui Cristos, toţi credincioşii au dreptul să intre în sanctuar şi nu mai este vorba de sanctuarul neadevărat, făcut de mâinile omului, dar de Sanctuarul adevărat, adică este vorba de a intra în intimitatea lui Dumnezeu”.

Autorul Scrisorii către Evrei, deci, afirmă existenţa nu a distanţei dar a încrederii dintre om şi Dumnezeu, dobândită de moartea răscumpărătoare a lui Isus, de umanitatea sa glorificată. Invită la „a se apropia” cu inima curată de Dumnezeu, adică la a face ceea ce înainte era de neconceput şi interzis. Legământul prin urmare este „nou” deoarece ceea ce moartea lui Cristos a realizat, înainte nu exista. În comparaţie cu vechiul israelit, a căuta voinţa lui Dumnezeu pentru creştin nu mai vrea să spună a se conforma unui cod fix, dar a căuta o creaţie continuă. Mai presus de toate cine are răspunderi pastorale, a reflectat cardinalul Vanhoye, trebuie să fie conştient de aceasta. Şi fiind noutatea creştină un izvor inepuizabil, ea - a amintit - trebuie vestită fiind mereu atenţi la o sprijini pe cele trei pârghii care sunt credinţa, speranţa şi iubirea, mai degrabă decât - cum se întâmplă - pe discursuri de tip moralizator.
• „Uneori predicatorii creştini fac prea multe exortaţii morale şi nu îndeajuns îndemnuri teologale care sunt mai importante. Autorul numeşte cele trei virtuţi teologale: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ar fi putut numi virtuţile morale sau cardinale, dar nu a făcut-o, deoarece aceste virtuţi nu au un raport direct cu Noul Legământ. Evreii erau preocupaţi mai ales să observe bine toate tradiţiile şi poruncile. În schimb, Noul Testament nu insistă atât asupra legii de observat, dar îndeamnă la a avea credinţă, speranţă şi iubire”.

• Secvenţe muzicale corale.
Cu cea de-a doua meditaţie, predicatorul iezuit a încheiat reflecţia asupra Scrisorii către Evrei tratându-i finalul solemn, axat pe Înviere şi pe Legământul veşnic. Cardinalul Vanhoye a parcurs nivelurile succesive de aprofundare a învăţăturii creştine, trecută de la înţelegerea iniţială a Învierii lui Isus ca simplă restituire a vieţii lui Dumnezeu Fiului la Învierea ca rod al intervenţiei Duhului Sfânt, suflul vital al lui Dumnezeu. Şi aici predicatorul exerciţiilor s-a oprit asupra legăturii, pusă în lumină de Scrisoare, dintre spiritul vital şi sânge, acesta din urmă considerat sacru deja în antichitate - şi de Biblie - întrucât purtător al suflului vieţii. O intuiţie corectă, confirmată de ştiinţă când s-a descoperit că sângele este acela care oxigenează corpul, şi poartă „suflul” respiraţiei umane la celule. Şi prin analogie cu biologia, cardinalul Vanhoye a propus această comparaţie:
• „Aşa cum noi aspirăm aerul din atmosferă pentru a ne oxigena sângele şi a-l face capabil să dea viaţă întregului trup, la fel Cristos în Pătimirea sa prin intermediul unei rugăciuni intense a aspirat Duhul Sfânt, care a intrat în El şi l-a făcut să-şi ofere propria viaţă într-un dar de iubire. Putem spune că în Pătimire, sângele lui Cristos s-a îmbibat cu Duhul Sfânt, căpătând capacitatea de a comunica o viaţă nouă şi să întemeieze Noul Legământ”.

Reflectând asupra acestui nou raport stipulat între Dumnezeu şi om prin Cristos, autorul Scrisorii către Evrei are şi el o intuiţie care, potrivit cardinalului Vanhoye, exprimă un adevăr al creştinismului dintr-un unghi de o profunzime neafirmată vreodată până în acel moment. Autorul nu urează creştinilor numai să facă voinţa lui Dumnezeu, dar ca Dumnezeu însuşi să realizeze în ei ceea îi este plăcut.

Un ulterior element ce distinge Noul de Vechiul Legământ:
• „Astfel este indicat, mi se pare, elementul cel mai profund al Noului Legământ. Faptul că primim în noi însăşi acţiunea sau lucrarea lui Dumnezeu. În Vechiul Legământ, Dumnezeu prescria ceea ce trebuia făcut, prescria printr-o lege exterioară. Acest tip de Legământ nu a funcţionat deoarece omul nu este capabil numai prin forţele proprii să împlinească voinţa lui Dumnezeu. De aceea Domnul a voit să instituie un nou Legământ: a promis să scrie legea sa în inima omului, să-i dea o inimă nouă şi să-i dea duhul său (…) De aceea, noua alianţă nu consistă numai în a primi legile lui Dumnezeu înlăuntrul inimii noastre, dar în a primi însăşi acţiunea lui Dumnezeu în noi”.

Şi în Evanghelia după Sfântul Ioan, a amintit cardinalul Vanhoye, Cristos vorbeşte despre lucrările sale ca un dar al Tatălui. Acelaşi lucru e valabil pentru creştini, care, mai mult, sunt însoţiţi încă de la întemeierea Bisericii de certitudinea, exprimată de Isus, de a putea săvârşi fapte şi mai mari decât el: sau mai bine împlinite de Cristos însuşi prin inteligenţa, generozitatea şi dăruirea lor”.

Aici serviciul audio: