Benedict al XVI-lea a celebrat miercuri prima „staţiune” de rugăciune sau popas de Postul Mare, la bazilica paleocreştină Sfânta Sabina. Rugăciunea şi suferinţa, ca "locuri de însuşire şi de exercitare a speranţei" - omilia Papei

(RV - 6 februarie 2008) Şi anul acesta la Roma, Papa a început itinerarul Postului Mare cu staţiunea sau popasul de rugăciune la renumita bazilică paleocreştină Sfânta Sabina de pe colina Aventin, unde, la ora 17.00, a celebrat Sfânta Liturghie cu ritul binecuvântării şi punerii cenuşii pe cap. Erau prezenţi mulţi cardinali, episcopi, preoţi, călugăriţi şi călugăriţe, şi numeroşi credincioşi laici: întreaga Biserică, da, sfântă dar care are mereu nevoie de purificare, şi de aceea, de pocăinţă.

Celebrarea s-a deschis la ora 16.30 în biserica Sfântul Anselm, din apropiere, tot pe colina Aventin. După intonarea imnului Audi, benigne Conditor, „Primeşte, milostive Dumnezeule, rugăciunile şi lacrimile pe care poporul le varsă în acest timp sfânt”, Papa a introdus celebrarea cu această invitaţie:
• „Fraţi şi surori mult dragi, prin ritul auster al cenuşii se reia drumul anual al Bisericii spre sărbătoarea Paştelui. Este timp de convertire, de aprofundare a credinţei, de rugăciune intensă şi de caritate dovedită prin fapte.
Liturgia ne invită să devenim oameni noi în Cristos prin harul Botezului ale cărui promisiuni le vom reînnoi în privegherea pascală. Cristos Isus să ne însoţească şi să ne călăuzească în drumul spre înviere”.

Apoi, Papa a recitat rugăciunea de implorare: „Dumnezeule, care cunoşti slăbiciunea firii omeneşti rănite de păcat, dăruieşte poporului tău harul de a parcurge cu puterea cuvântului drumul Postului Mare pentru ca să învingă ademenirile celui rău şi să ajungă la Paşti în bucuria Spiritului”.

Terminată rugăciunea, diaconul a invitat cu glas tare „Să mergem în pace”, la care adunarea credincioşilor a răspuns „În numele lui Cristos. Amin”. Şi în cântarea Litaniilor Tuturor Sfinţilor, a unor psalmi penitenţiali şi a altor cântece de pocăinţă Papa a condus procesiunea spre bazilica Sfânta Sabina.
 • Secvenţe corale din cântarea Litaniilor.După rugăciunea colecta au fost proclamate lecturile biblice cu îndemnurile la pocăinţă: „Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele”, strigă profetul Ioel; „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate”, ecoul tânguirii regelui David după căderea în păcat, cuprins în psalmul 50; implorarea apostolului Paul din Scrisoarea a doua către Corinteni, „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu…Iată acum e timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”; versul la Evanghelie din psalmul 94 „Astăzi nu vă împietriţi inimile, ci ascultaţi glasul Domnului” urmat de proclamarea Evangheliei după Matei în care Isus vorbeşte despre rugăciune, post şi pomană făcute în ascuns şi răsplătite de Tatăl care este în ceruri.
 Papa şi-a început predica precizând că:
• "Dacă timpul liturgic al Adventului invită la a spera în Dumnezeul-care-vine, Postul Mare reînnoieşte în noi speranţa în „Acela care ne-a făcut să trecem de la moarte la viaţă”. Amândouă sunt timpuri de purificare".
La începutul drumului de pocăinţă Benedict al XVI-lea a oferit o amplă reflecţie asupra rugăciunii şi suferinţei, ca aspecte ce califică timpul liturgic al Postului Mare, amintind că practicii pomenii i-a dedicat Mesajul pentru Postul Mare 2008 publicat săptămâna trecută. S-a referit la Enciclica Spe salvi unde afirmă că rugăciunea şi suferinţa împreună cu acţiunea şi judecata sunt „locuri de însuşire şi de exercitare a speranţei”. S-ar putea spune - a adăugat - că perioada Postului Mare, tocmai pentru că invită la rugăciune, la pocăinţă şi la post, constituie o ocazie providenţială de a face mai vie şi mai puternică speranţa noastră.

Papa şi-a axat întreaga omilie pe rugăciune şi pe suferinţă ca locuri de deprindere şi de exercitare a speranţei.
Rugăciunea alimentează speranţa, deoarece nimic mai mult de cât rugăciune făcută cu credinţă exprimă realitatea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Chiar în solitudinea încercării celei mai dure, nimic şi nimeni nu mă pot împiedica să mă adresez Tatălui, „în secretul” inimii, acolo unde doar El „vede”, cum spune Isus în Evanghelie. Şi Papa a exemplificat prin două momente din viaţa pământească a lui Isus, la începutul şi la sfârşitul vieţii publice: cele 40 de zile în pustiu, după modelul cărora a fost instituit timpul Postului Mare, şi agonia în Ghetsemani - amândouă sunt în mod esenţial momente de rugăciune. Rugăciune solitară cu Tatăl în pustiu, rugăciune copleşită de „angoasă mortală” în Grădina Măslinilor. Dar atât în prima cât şi în a doua împrejurare, rugându-se Cristos demască ademenirile ispititorului şi îl înfrânge. Rugăciunea se dovedeşte astfel prima şi principala „armă” pentru a „fi învinge în bătălia împotriva duhului rău”.

Dar rugăciunea lui Cristos atinge culmea sa pe cruce, exprimându-se în acele ultime cuvinte pe care evangheliştii le-au cules. Acolo pare să lanseze un strigăt de disperare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46; Mc 15,34; cfr Ps 21,1), în realitate Cristos îşi însuşeşte invocaţia celui care, asediat fără scăpare de duşmani, nu are pe alţii de cât pe Dumnezeu căruia să i se încredinţeze şi, dincolo de orice posibilitate omenească, cunoaşte harul şi mântuirea sa. Nu există deci contradicţie între plângerea „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, şi cuvintele pline de încredere filială: „Tată în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Lc 23,46; cfr Ps 30,6). Şi acestea sunt luate dintr-un Psalm, 30, implorare dramatică a unei persoane care, abandonată de toţi, se încredinţează cu siguranţă lui Dumnezeu. Rugăciunea de suplică plină de speranţă este, de aceea, laitmotivul Postului Mare şi ne face să-l simţim pe Dumnezeu ca unica ancoră de salvare.

Chiar când este colectivă, rugăciunea poporului lui Dumnezeu este glas al unei singure inimi şi al unui singur cuget, este dialog dintre un tu şi un tu, asemenea emoţionantei implorări a reginei Ester atunci când poporul său era ameninţat cu exterminarea. „Domnul meu, regele nostru, tu eşti unicul! Vino-mi în ajutor mie care sunt singură şi nu am alt ajutor decât pe tine, pentru că o mare primejdie s-a abătut asupra mea” (Est 4,17). În faţa unui „mare pericol” e nevoie de o speranţă mai mare şi aceasta este numai speranţa care poate conta pe Dumnezeu.
 Rugăciunea, a mai spus Papa, este un creuzet în care aşteptările şi aspiraţiile noastre sunt expuse luminii Cuvântului lui Dumnezeu, sunt scufundate în dialogul cu Acela care este Adevărul, şi ies de acolo eliberate de minciuni ascunse şi de compromisuri cu diferite forme de egoism (cfr Spe salvi, 33). Fără dimensiunea rugăciunii, eu-l uman sfârşeşte prin a se închide în sinea sa, iar conştiinţa, care ar trebui să fie ecou al vocii lui Dumnezeu, riscă să se reducă la oglindă a eu-lui, încât colocviul interior devine un monolog dând prilej la mii de autojustificări. Rugăciunea, de aceea, este garanţie de deschidere către alţii: cine devine liber pentru Dumnezeu şi pentru cerinţele lui, se deschide totodată altuia, fratelui care bate la uşa inimii sale şi cere ascultare, atenţie, iertare, uneori îndreptare dar întotdeauna în dragostea fraternă. Ca atare, ea antrenează rugătorul pentru „extazul” carităţii, pentru capacitatea de a ieşi din sine pentru a deveni aproapele altuia în slujirea umilă şi dezinteresată. Adevărata rugăciune este motorul lumii, deoarece o ţine deschisă spre Dumnezeu. De aceea fără rugăciune nu există speranţă, ci doar iluzie. De fapt, nu prezenţa lui Dumnezeu înstrăinează omul, ci absenţa lui: fără adevăratul Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus Cristos, speranţele devin iluzii care duc la evadarea din realitate. A vorbi cu Dumnezeu, a rămâne în prezenţa sa, a se lăsa luminaţi şi purificaţi de Cuvântul său, ne introduce în inima realităţii, în Motorul intim al devenirii cosmice, ne introduce pentru a spune astfel în inima pulsantă a universului.

În conexiune armonioasă cu rugăciunea, chiar postul şi pomana pot fi considerate locuri de însuşire şi de exercitare a speranţei creştine, Părinţii şi scriitorii antici preferă să sublinieze că aceste trei dimensiuni ale vieţii evanghelice sunt inseparabile, se completează reciproc şi de aceea aduc cu atât mai mult rod cu cât se întăresc mai mult între ele. Graţie acţiunii unite a rugăciunii, postului şi pomenii, Postul Mare în ansamblul său formează creştinii să fie bărbaţi şi femei de speranţă, după exemplul sfinţilor. În partea a adoua a predicii, papa Benedict s-a oprit asupra suferinţei citând din Enciclica Spe Salvi că „măsura umanităţii se determină în mod esenţial în raportul cu suferinţa şi cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru fiecare om ca şi pentru societate” (Spe salvi, 38). Paştele, spre care Postul Mare este îndreptat, este misterul care dă sens suferinţei umane, pornind de la supraabundenţa compasiunii lui Dumnezeu, realizată în Isus Cristos. De aceea, drumul Postului Mare, fiind în întregime iradiat de lumina pascală, ne face să trăim ceea ce se petrece în inima divină şi umană a lui Cristos în timp ce urca la Ierusalim pentru ultima dată, pentru a se oferi pe sine ca ispăşire (cfr Is, 53,10). Suferinţa şi moartea au coborât ca întuneric pe măsură ce El se apropia de cruce, dar a devenit vie şi flacăra iubirii. Suferinţa lui Cristos este într-adevăr pătrunsă cu totul de lumina iubirii (cfr Spe salvi, 38): iubirea Tatălui care permite Fiului să meargă cu încredere în întâmpinarea ultimului său „botez”, cum El însuşi defineşte culmea misiunii sale (cfr Lc 12, 50). Acel botez de durere şi de iubire, Isus l-a primit pentru noi, pentru întreaga omenire.

A suferit pentru adevăr şi dreptate, purtând în istoria oamenilor evanghelia suferinţei, care este cealaltă faţă a evangheliei iubirii. Dumnezeu nu poate pătimi, dar poate şi vrea că compătimească. Din patima lui Cristos poate intra în orice suferinţă umană „con-solatio”, „consolarea iubirii părtaşe a lui Dumnezeu şi astfel răsări steaua speranţei” (Spe salvi, 39).

Aşa cum prin rugăciune, la fel prin suferinţă istoria Bisericii este foarte bogată în martori care s-au consumat pentru alţii fără cruţare, cu preţul a grele suferinţe. Cu cât mai mare este speranţa care ne însufleţeşte, cu atât mai mare este în noi şi capacitatea de a suferi din iubire pentru adevăr şi bine, oferind cu bucurie micile şi marile osteneli de fiecare zi şi introducându-le în marea compătimire a lui Cristos (Spe Salvi, 40).

Să ne ajute pe acest drum de desăvârşire evanghelică Maria, care, împreună cu cea a Fiului, e avut Inima sa neprihănită străpunsă de sabia durerii. Tocmai în aceste zile, amintind cea de-a 150-a aniversare a apariţiilor Fecioarei la Lourdes, suntem conduşi să medităm la misterul participării Mariei la durerile umanităţii; în acelaşi timp suntem încurajaţi să primi mângâiere din „comoara de compasiune” a Bisericii, la care Ea a contribuit mai mult decât oricare altă făptură. Să începem de aceea Postul Mare în uniune spirituală cu Maria care „a înaintat pe drumul credinţei” în urma Fiului (cfr Lumen gentium, 58) şi păşeşte mereu înaintea ucenicilor pe drumul spre lumina pascală. Amin. 
Aici, parţial, serviciul audio: