Liturgia începutului Postului Mare: "toţi în ordinul penitenţilor cu cenuşă pe cap"

(RV - 5 februarie 2008) Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Iată, acum e timpul potrivit! Miercurea Cenuşii, a cărei liturgie este marcată istoric de începutul pocăinţei publice, care avea loc în această zi, şi de intensificarea instruirii catehumenilor care urmau să fie botezaţi în timpul privegherii pascale, deschide acum timpul prielnic de mântuire al Postului Mare.
La începuturile Bisericii sacramentul Păcăinţei nu era celebrat aşa cum are loc în zilele noastre. În disciplina penitenţială se poate deosebi o triplă evoluţie:
- de la o celebrare publică la o celebrare privată;
- de la o reconciliere cu Biserica, acordată o singură dată, la o celebrare frecventă a sacramentului, înţeleasă ca ajutor şi remediu în viaţa penitentului;
- de la o ispăşire prelungită şi riguroasă, preliminară primi-
rii dezlegării, la o îndestulare succesivă dezlegării.

Celebrarea ritului cenuşii ia naştere în cadrul celebrării publice a păcăinţei, de fapt, constituia ritul care marca începutul drumului penitenţial al credincioşilor care aveau să primească dezlegarea de păcate în dimineaţa Joii sfinte. Cu timpul, gestul punerii cenuşii pe cap s-a extins la toţi credincioşii iar reforma liturgică a considerat oportun să-l păstreze pentru importanţa sa.

Spiritul comunitar de rugăciune, de sinceritate şi de convertire la Domnul, pe care îl proclamă textele biblice, se exprimă simbolic în ritul punerii cenuşii pe capul nostru, la care ne supunem cu umilinţă ca răspuns la cuvântul lui Dumnezeu. Dincolo de sensul pe care aceste uzanţe l-au avut în istoria religiilor, creştinul le adoptă pe linia practicilor expiatorii ale Vechiului Testament, ca un „simbol auster” al drumului nostru spiritual, în tot timpul Postului Mare, şi pentru a recunoaşte că trupul nostru, format din ţărână, se va întoarce să fie astfel, ca un sacrificiu adus Dumnezeului vieţii în unire cu moartea Fiului său Unul-născut.
Miercurea Cenuşii, ca şi restul Postului Mare, nu are un sens in sine dar ne poartă direct la evenimentul Învierii lui Isus, pe care îl celebrăm reînnoiţi lăuntric şi cu speranţa fermă că trupurile noastre vor fi transformate la fel ca al său. Reînnoirea pascală este proclamată pentru întreaga umanitate de cei care cred în Isus Cristos, care, urmând exemplul divinului Învăţător, practică postul de la bunurile şi ademenirile lumii, pe care ni le prezintă Cel Viclean pentru a ne face să cădem în ispită. Reducerea hranei trupului este un semn elocvent al disponibilităţii creştinului la lucrarea Duhului Sfânt şi a solidarităţii cu cei care aşteaptă în sărăcie celebrarea banchetului pascal, veşnic şi definitiv. Prin urmare, renunţarea la alte plăceri şi satisfacţii legitime va completa cadrul cerut pentru post, transformând această perioadă de har într-o vestire profetică a unei lumi noi, împăcate cu Domnul.
Teologia biblică dezvăluie o dublă semnificaţie a folosirii cenuşii.

Înainte de toate este semn al stării şubrede şi firave a omului. Abraham adresându-se lui Dumnezeu zice: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă…” (Gen 18,27). Iob recunoscând limita profundă a propriei existenţe, cu simţ de extremă prosternare, afirmă: „Mi-a dat brânci în noroi şi am ajuns să fiu la fel cu praful şi cenuşa” (30,19). În multe alte texte biblice poate fi întâlnită această dimensiune precară a omului simbilizată de cenuşă (Inţ 2,3; Sir 10,9; Sir 17,27).

Dar cenuşa este şi semnul exterior al aceluia cere se căieşte de faptele sale rele şi decide să parcurgă un drum nou spre Domnul. Deosebit de cunoscut este textul biblic al convertirii locuitorului oraşului Ninive la predica profetului Iona: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici. Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat pe cenuşă” (cfr 3, 5-9). Chiar şi Iudita invită tot poporul să facă pocăinţă pentru ca Dumnezeu să intervină şi să-l elibereze: „Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului”( Idt 4,11).

Simpla dar antrenanta liturgie de Miercurea Cenuşii păstrează această dublă semnificaţie care este explicită în formulele de punere a cenuşii: „Adu-ţi aminte, omule, că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (cfr Gen 3,19) şi „Faceţi pocăinţă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,15). Prima formulă este strâns legată de gestul presărării cenuşii, în timp ce noua formulă exprimă mai bine aspectul pozitiv al Postului Mare care începe prin această celebrare. Liturgia însăşi propune o soluţie rituală foarte semnificativă, şi anume, dacă îmbinarea nu ar prelungi peste măsură durata celebrării, s-ar putea uni formula veche şi cea nouă care, împreună, ar exprima cu siguranţă mai bine semnificaţia ritului": „Adu-ţi aminte, omule, că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce; deci fă pocăinţă şi crede în Evanghelie”.