Mesajul Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2008: “Cristos
s-a făcut sărac pentru voi” (cfr 2 Cor 8,9)
(RV - 29 ianuarie 2008) A fost prezentat marţi la Sala de presă a Sfântului
Scaun Mesajul papei Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2008. La conferinţa
de presă au intervenit cardinalul Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului Pontifical
"Cor Unum", mons. Karel Kasteel, secretarul şi mons. Giovanni Pietro Dal Toso, subsecratul
aceluiaşi departament precum şi Hans-Peter Röthlin, preşedintele internaţional al
operei caritative de drept pontifical "Ajutor Bisericii care suferă".
Iată,
versiunea Mesajului în limba română propusă de "Cor Unum".
Dragi fraţi
şi surori în Cristos!
1. În fiecare an, Postul Mare ne oferă o ocazie providenţială
pentru a medita în profunzime sensul şi valoarea vocaţiei noastre de creştini şi ne
stimulează să redescoperim milostivirea lui Dumnezeu pentru a deveni, la rândul
nostru, mai milostivi faţă de fraţii noştri. În timpul Postului Mare Biserica are
grijă să propună câteva angajamente specifice care să însoţească concret credincioşii
în acest proces de reînnoire interioară: acestea sunt rugăciunea, postul şi pomana.
Anul acesta, în obişnuitul Mesaj al Postului Mare, doresc să mă opresc pentru a reflecta
asupra practicii pomenii, care reprezintă un mod concret de a veni în ajutorul
celor care au nevoie şi, în acelaşi timp, un exerciţiu ascetic pentru a ne
detaşa de bunurile pământeşti. Cât de puternică este atracţia bunurilor materiale,
şi cât de hotărâtă trebuie să fie decizia noastră de a nu le idolatriza, o afirmă
Isus cu o forţă deosebită: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi mamonei” (Lc 16,13).
Pomana ne ajută să învingem această ispită constantă, educându-ne să mergem în întâmpinarea
necesităţilor aproapelui şi să împărtăşim cu ceilalţi ceea ce avem mulţumită bunătăţii
divine. Spre aceasta tind colectele speciale în favoarea celor săraci, care sunt făcute
în Postul Mare în multe părţi ale lumii. În acest fel, purificării interioare i se
adaugă un gest de comuniune eclezială, aşa cum se făcea şi în Biserica primară. Sfântul
Paul vorbeşte în Scrisorile sale despre colecta în favoarea comunităţii din Ierusalim
(cfr 2 Cor 8-9; Rom 15,25-27).
2. După învăţătura evanghelică, noi
nu suntem proprietari, ci administratori ai bunurilor pe care le avem: acestea, aşadar,
nu trebuie considerate ca proprietate exclusivă, ci ca mijloace prin care Domnul cheamă
pe fiecare dintre noi să devină instrument al Providenţei sale faţă de aproapele.
După cum aminteşte Catehismul Bisericii Catolice, bunurile materiale au o valoare
socială, după principiul destinării lor universale (cfr n. 2404). În Sfânta
Evanghelie este clar avertismentul lui Isus faţă de cei care au şi utilizează doar
pentru sine bogăţiile pământeşti. În faţa mulţimilor care, lipsite de toate, suferă
foamea, cuvintele Sfântului Ioan, dobândesc tonalitatea unei mustrări
puternice: “Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în
nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui
Dumnezeu?” (1 In 3,17). Cu atât mai mult răsună chemarea la împărţirea bunurilor în
acele ţări în care populaţia este majoritar creştină, fiind mai gravă responsabilitatea
lor în faţa mulţimii care suferă în sărăcie şi uitare. A-i ajuta este o datorie faţă
de dreptate, înainte de a fi un act de milostivire.
3. Sfânta Evanghelie pune
în lumină o caracteristică specifică a pomenii creştine: trebuie să
fie făcută în ascuns. “Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”, spune Isus, “pentru
ca pomana ta să fie în ascuns” (Mt 6,3-4). Şi cu puţin înainte spusese că nu trebuie
să ne lăudăm cu faptele noastre bune, pentru a nu risca să rămânem fără răsplata cerească
(cfr Mt 6,1-2). Grija ucenicului este ca totul să slujească mai marea slavă a lui
Dumnezeu. Isus avertizează: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât
ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”
(Mt 5,16). Totul trebuie să fie, aşadar, îndeplinit spre slava lui Dumnezeu
şi nu a noastră. Această conştiinţă să însoţească, dragi fraţi şi surori, fiecare
gest de ajutorare a aproapelui, evitând să se transforme într-o modalitate de a ne
scoate în evidenţă pe noi înşine. Dacă în săvărsirea unei fapte bune nu avem ca scop
slava lui Dumnezeu şi adevăratul bine al fraţilor, dar căutăm mai întâi avantajele
personale sau laudele, ieşim în afara opticii evanghelice. În societatea modernă a
imaginii trebuie să veghem cu atenţie, pentru că această ispită este frecventă. Pomana
evanghelică nu este o simplă binefacere: este mai curând o expresie concretă
a carităţii, virtute teologală care cere convertirea interioară la iubirea lui Dumnezeu
şi a fraţilor, imitându-l pe Isus Cristos, care prin moartea pe cruce s-a dăruit cu
totul pentru noi. Cum să nu-i mulţumim lui Dumnezeu pentru numeroasele persoane care
în ascuns, departe de reflectoarele societăţii mediatizate, îndeplinesc
cu acest spirit acţiuni generoase de susţinere a aproapelui care se află în dificultate?
Degeaba dăm bunurile noastre altora dacă inima noastră se umple de trufie: iată de
ce nu caută o recunoaştere umană pentru operele de milostivire, cel care ştie că Dumnezeu
“vede în ascuns” şi în ascuns răsplăteşte.
4. Invitându-ne să vedem pomana
cu o privire mai profundă, care să pătrundă dincolo de dimensiunea pur materială,
Sfânta Scriptură ne învaţă că se află mai multă bucurie în a da decât în a primi (cfr
Fap 20,35). Când acţionăm cu iubire exprimăm adevărul fiinţei noastre: am fost creaţi
nu pentru noi înşine, ci pentru Dumnezeu şi pentru fraţii noştri (cfr 2 Cor 5,15).
Ori de câte ori, din iubire faţă de Dumnezeu, împărţim bunurile noastre cu aproapele
în dificultate experimentăm că plinătatea vieţii se naşte din iubire şi că totul se
reîntoarce ca o binecuvântare sub forma păcii, a satisfacţiei interioare şi a bucuriei.
Tatăl ceresc răsplăteşte pomana noastră cu bucuria sa. Ba mai mult, Sfântul Petru
citează printre roadele spirituale iertarea păcatelor. “Dragostea - scrie el - acoperă
o mulţime de păcate” (1 Pt 4,8). Aşa cum se repetă des în liturgia din Postul Mare,
Dumnezeu ne oferă nouă păcătoşilor posibilitatea de a fi iertaţi. Faptul că împărţim
cu cei săraci ceea ce avem, ne dispune la primirea acestui dar. Mă gândesc, în acest
moment, la cei care simt greutatea răului pe care l-au făcut, şi chiar din cauza aceasta,
se simt departe de Dumnezeu, înspăimântaţi şi aproape incapabili de a alerga la El.
Pomana, apropiindu-ne de ceilalţi, ne apropie de Dumnezeu şi poate să devină instrument
de adevărată convertire şi împăcare cu El şi cu fraţii noştri.
5. Pomana
ne educă la iubirea plină de generozitate. Sfântul Iosif Benedict Cottolengo obişnuia
să spună: “Nu număraţi niciodată bănuţii pe care îi dăruiţi, pentru că eu spun întotdeauna
aşa: dacă atunci când daţi de pomană mâna stângă nu trebuie să ştie ceea ce face dreapta,
nici cea dreaptă nu trebuie ştie ceea ce face ea însăşi” (Cuvinte şi gânduri, Edilibri,
n. 201). În această privinţă, este semnificativ episodul evanghelic al văduvei care,
în sărăcia sa, depune în tezaurul templului “tot ceea ce avea pentru a trăi” (Mc 12,44).
Mica şi nesemnificativa sa monedă devine un simbol expresiv: această văduvă dăruieşte
lui Dumnezeu nu ceea ce are în plus, nu în primul rând ceea ce are, dar ceea ce este.
Se dăruieşte cu totul pe sine însăşi. Acest episod emoţionant se află în cadrul
descrierii zilelor care precedă patima şi moartea lui Isus, care, cum observă Sfântul
Paul, s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa (cfr 2 Cor 8,9); s-a dăruit
pe sine însuşi pentru noi. Postul Mare, prin practica pomenii ne îndeamnă să-I urmăm
exemplul. La şcoala Sa putem să învăţăm să facem din viaţa noastră un dar total; imitandu-L
reuşim să fim disponibili, nu atât pentru a da ceva din ceea ce avem, cât mai ales
pentru a ne dărui pe noi înşine. Întreaga Evanghelie nu se rezumă oare în unica poruncă
a carităţii? Practica pomenii în Postul Mare devine un mijloc pentru a trăi intens
vocaţia noastră de creştini. Atunci când creştinul, se oferă în mod gratuit pe sine
însuşi, mărturiseşte că nu este bogăţia materială cea care dictează legile existenţei,
ci iubirea. Ceea ce dă valoare pomenii este aşadar iubirea, care inspiră forme diferite
de dăruire, după posibilităţile şi condiţiile fiecăruia.
6. Dragi fraţi şi
surori în Cristos, Postul Mare ne invită să “ne antrenăm” din punct de vedere spiritual,
şi prin practica pomenii, pentru a creşte în iubire şi pentru a recunoaşte în cei
săraci pe însuşi Cristos. În Faptele Apostolilor se spune că apostolul Petru îi zice
ologului din naştere care cere de pomană la poarta templului: “Argint şi aur nu am,
însă ceea ce am, aceea îţi dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te
şi umblă!” (Fap 3,6). Prin pomană dăruim ceva material, semn al darului cel mai mare
pe care putem să-l oferim altora vestindu-l şi mărturisindu-l pe Cristos, în al cărui
nume se află viaţa cea adevărată. Acest timp să fie caracterizat de un efort personal
şi comunitar de adeziune a Cristos pentru a fi mărturisitori ai iubirii Sale. Maria,
Mamă şi Slujitoare fidelă a Domnului, să ajute credincioşii să continue “lupta spirituală”
a Postului Mare înarmaţi cu rugăciunea, postul şi practicarea pomenii, pentru a ajunge
la celebrările Sărbătorilor Pascale reînnoiţi în duh. Cu aceste îndemnuri dăruiesc
cu bucurie tuturor Binecuvântarea Apostolică.