Formarea tinerilor, sarcină crucială pentru viitor: Benedict al XVI-lea va încredinţa
simbolic scrisoarea sa asupra educaţiei într-o audienţă specială la care vor participa
educatori şi elevi din dieceza Romei
(RV - 27 ianuarie 2008) Duminică după recitarea rugăciunii „Angelus”
împreună cu credincioşii reuniţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru,papa
Benedict al XVI-lea a spus că lunea trecută, 21 ianuarie,
a adresat diecezei şi oraşului Roma o Scrisoare privind sarcina urgentă a educaţiei.
Pontiful a precizat că a voit astfel să ofere o contribuţie specială la formarea noilor
generaţii, sarcină dificilă şi crucială pentru viitorul oraşului. Apoi a anunţat că
sâmbătă 23 februarie va întâlni într-o audienţă specială în Vatican pe toţi aceia
care, ca educatori sau fiind copii, adolescenţi şi tineri în formare, sunt mai direct
părtaşi la marea sfidare educativă, şi le va consemna simbolic scrisoarea sa. În continuare
despre conţinutul scrisorii, serviciul nostru din 23 ianuarie:
E necesar a
se regăsi curajul de a-i educa pe tineri într-un just echilibru între libertate şi
disciplină, într-un timp în care părinţii şi educatorii au pierdut sensul misiunii
lor: afirmă Benedict al XVI-lea în scrisoarea trimisă pentru Ziua şcolii catolice
a diecezei de Roma, celebrată duminica trecută. Textul, cu data de 21 ianuarie şi
difuzat miercuri, este important prin reflecţiile care ating problematici actuale
în toate societăţile europene. Papa abordează în Scrisoare marea "emergenţă educativă"
a timpurilor noastre. Educaţia nu a fost niciodată o îndatorire uşoară, dar astăzi,
observă Pontiful, pare să fi devenit din ce în ce mai grea, după cum o ştiu bine părinţii
şi toţi cei care au directe responsabilităţi educative, ale căror eforturi sunt prea
adesea marcate de insuccese. Este spontan, aşadar, scrie Sf. Părinte, să fie acuzate
noile generaţii, ca şi cum copii care se nasc acum ar fi diferiţi de cei care se năşteau
în trecut. Dar, se întreabă Papa, sunt oare adulţii de astăzi, cei care nu ar mai
fi capabili să educe? Este cu siguranţă puternică, atât în rândul părinţilor cât şi,
în general, între educatori, ispita de a renunţa, şi chiar mai înainte de aceasta,
riscul de a nu mai înţelege care este misiunea ce le este încredinţată. În realitate,
continuă Scrisoarea, atmosfera difuză, mentalitatea şi o formă de cultură, sunt cele
care pun la îndoială valoarea persoanei umane, a semnificaţiei înseşi a adevărului
şi a binelui. Dar toate aceste dificultăţi, notează Benedict al XVI-lea, nu sunt
insurmontabile: sunt mai degrabă reversul medaliei acelui mare şi preţios dar care
este libertatea noastră, cu responsabilitatea care pe bună dreptate o însoţeşte. Dar
când sunt zdruncinate temeliile şi încep să lipsească certitudinile esenţiale, necesitatea
acelor valori începe să se facă simţită în mod imperios: astfel, creşte astăzi cererea
pentru o educaţie care să fie cu adevărat ca atare. O cer părinţii, adesea neliniştiţi
pentru viitorul copiilor lor; o cer atâţia profesori, care trăiesc trista experienţă
a degradării şcolilor lor; o cere societatea însăşi care vede puse la îndoială bazele
înseşi ale coexistenţei; o cer în adâncul lor, chiar copiii şi tinerii, care nu vor
să fie lăsaţi singuri în faţa provocărilor vieţii. O autentică educaţie, scrie
mai departe Sf. Părinte, are nevoie mai ales de acea apropiere şi de acea încredere
care vin din iubire: orice educator adevărat ştie că pentru a educa trebuie să dăruiască
ceva din sine şi că nu se poate mulţumi să dea unele noţiuni şi informaţii, lăsând
de o parte marea întrebare privind adevărul, mai ales despre acel adevăr care poate
fi călăuză în viaţă. Şi suferinţa face parte din adevărul vieţii noastre, notează
mai departe Benedict al XVI-lea în Scrisoarea pentru Ziua şcolii catolice. De aceea,
încercând să-i ferim pe cei mai tineri de orice dificultate şi experienţă a suferinţei,
riscăm să facem să crească, în ciuda bunelor noastre intenţii, persoane fragile şi
de mică generozitate: capacitatea de a iubi corespunde, în realitate, la capacitatea
de a suferi, şi de a suferi împreună. Papa arată apoi punctul cel mai delicat
al operei educative: a găsi un just echilibru între libertate şi disciplină. Fără
reguli de comportament şi de viaţă, puse în practică zi de zi chiar şi în lucrurile
mici, nu-şi formează caracterul şi nu este pregătit să înfrunte încercările care nu
vor lipsi în viitor. Raportul educativ este însă, mai înainte de orice, întâlnirea
a două libertăţi şi educaţia reuşită este formarea la buna folosire a libertăţii.
Benedict al XVI-lea îndeamnă, aşadar, la a accepta riscul libertăţii, păstrând întotdeauna
atenţia şi ajutorul în a-i corecta pe tineri fără ca educatorii să-i urmeze în greşelile
pe care ei le comit, prefăcându-se că nu se văd, sau mai rău, făcându-se părtaşi la
erori, ca şi cum ar fi noile frontiere ale progresului uman. Educaţia nu poate renunţa
la respectul care face credibil exerciţiul autorităţii şi care se dobândeşte mai ales
prin coerenţa propriei vieţi şi prin dăruirea personală. Responsabilitatea este
în primul rând personală, notează Sf. Părinte, dar există şi o responsabilitate pe
care o împărtăşim împreună, ca cetăţeni. Este nevoie, aşadar, de contribuţia fiecăruia
dintre noi, a oricărei persoane, familie sau grup social, pentru ca societatea să
devină un ambient mai favorabil educaţiei. Inima educaţiei, ca şi a întregii
vieţi, poate fi numai o speranţă demnă de încredere. Astăzi, speranţa noastră este
ameninţată din multe părţi şi riscăm să devenim şi noi, asemeni păgânilor antici,
"oameni fără speranţă şi fără Dumnezeu": de aceea se poate spune că astăzi la baza
crizei educaţiei, stă o criză de încredere în viaţă. Papa adresează, în fine,
invitaţia cordială de a pune în Dumnezeu speranţa noastră. Numai El este speranţa
care rezistă la toate dezamăgirile; şi nu este niciodată o speranţă individualistă,
ci o speranţă pentru alţii; nu ne izolează, ci ne face solidari în bine; ne stimulează
să ne educăm unii pe alţii în adevăr şi iubire.