"Raţiunea să nu înceteze niciodată să caute adevărul": apelul lui Benedict al XVI-lea în alocuţiunea pe care urma să o ţină în vizita la universitatea "La Sapienza" , apoi anulată. Îndelungi aplauze la lectura textului în Aula Magna a universităţii

(RV - 17 ianuarie 2008) Un apel presant la a nu obosi în căutarea adevărului a fost lansat de Benedict al XVI-lea în alocuţiunea pe care ar fi urmat să o pronunţe personal joi în cursul vizitei la universitatea „La Sapienza” din Roma, anulată apoi din cauza încetării „condiţiilor presupuse pentru o primire demnă şi liniştită” cum a explicat într-o scrisoare către rectorul Renato Guarini, cardinalul secretar de Stat, Tarcisio Bertone. Textul Pontifului a fost citit de un profesor în Aula Magna a universităţii „La Sapienza” în timpul înaugurării celul de-al 705-lea An academic al universităţii întemeiate de papa Bonifaciu al VIII-lea în anul 1303, şi a fost aplaudat îndelung de toţi cei prezenţi, în picioare. O alocuţiune intensă, un imn libertăţii şi responsabilităţii raţiunii ce nu trebuie să se închidă în faţa marelui mesaj care vine din credinţă.

În alocuţiunea sa Papa exprimă gratitudine pentru invitaţia de a veni la universitatea „La Sapienza” pe care o consideră „între cele mai prestigioase din lume” pentru „înaltul său nivel ştiinţific şi cultural”. ‚La Sapienza’ - afirmă „era o vreme universitatea Papei, dar astăzi este o universitate laică” şi, ca atare, autonomă „de autorităţi politice şi ecleziastice”, „legată exclusiv de autoritatea adevărului”: şi în acest sens este o instituţie necesară pentru societatea modernă.
Dar - se întreabă Benedict al XVI-lea - „ce are de făcut sau de spus Papa în universitate?

Desigur - subliniază - nu trebuie să caute să impună altora în mod autoritar credinţa, care poate fi doar dăruită în libertate”. Sarcina sa, în schimb, este „să menţină trează sensibilitatea faţă de adevăr”. Îl citează pe Socrate: pe fondul întrebărilor acestui filozof grec se naşte primul germen al universităţii. Este „dorinţa arzătoare de cunoaştere…proprie omului. El vrea să ştie ce este tot ceea ce îl înconjoară. Vrea adevărul”. Astfel creştinii din primele secole - aminteşte Papa - s-au recunoscut pe ei înşişi în acel mod de a se întreba al lui Socrate, în acea „căutare cu trudă a raţiunii pentru a ajunge la cunoaşterea adevărului întreg”. Pontiful invită la a nu pierde „curajul adevărului”, a nu se abate de la „căutarea adevărului” dar a rămâne „în mers cu cei mari care de-a lungul istoriei au luptat şi căutat, cu răspunsurile lor şi cu neliniştea lor privind adevărul, care trimite continuu dincolo de răspunsul individual”.

Adevărul - precizează Papa - nu este niciodată doar teoretic”. Şi citându-l pe Sfântul Augustin aminteşte că „simplul fapt de a şti…face trişti”. De fapt „cine vede şi învaţă numai ceea ce se petrece în lume, sfârşeşte prin a deveni trist. Dar adevăr înseamnă mai mult de cât a şti: cunoaşterea adevărului are ca scop cunoaşterea binelui. Acesta - specifică Pontiful - este şi sensul lui a se întreba în mod socratic: care este acel bine care ne face adevăraţi? Adevărul ne face buni şi bunătatea este adevărată: este acest optimism care este viu în credinţa creştină, deoarece ei i-a fost dată viziunea Logosului, a Raţiunii creatoare care, în întruparea lui Dumnezeu, s-a revelat împreună cu Binele ca Bunătatea însăşi”.

Papa aminteşte apoi „meritul istoric al Sfântului Toma de Aquino” care „în faţa răspunsului diferit din partea Sfinţilor Părinţi din cauza contextului lor istoric” a pus în lumină autonomia filozofiei de teologie şi prin urmare „dreptul şi responsabilitatea proprii ale raţiunii care se întreabă în baza forţelor sale”. Papa afirmă că „filozofia şi teologia trebuie să se raporteze între ele ‚fără confuzie şi fără separare’. ‚Fără confuzie’ vrea să spună că fiecare dintre cele două trebuie să-şi păstreze propria identitate. Filozofia trebuie să rămână cu adevărat o căutare a raţiunii în propria libertate şi responsabilitate; trebuie să-şi vadă limitele şi tocmai în felul acesta şi măreţia şi vastitatea ei. Teologia trebuie să continue să se alimenteze dintr-un tezaur de cunoaştere pe care nu l-a inventat ea, care o depăşeşte mereu şi care, nefiind niciodată total epuizabil prin intermediul reflecţiei, tocmai din acest motiv pune mereu din nou în mişcare gândirea”. În acelaşi timp nu trebuie să fie separaţie: „filozofia nu începe din nou de fiecare dată de la punctul zero” al celui care gândeşte în mod izolat, în afara istoriei, dar se înscrie „în marele dialog al înţelepciunii istorice” fără „a se închide în faţa a ceea ce religiile şi în special credinţa creştină au primit şi dăruit umanităţii ca indicaţie a drumului”. „Desigur - afirmă Papa - „diferite lucruri spuse de teologi în cursul istoriei sau şi traduse în practică de autorităţile bisericeşti, au fost demonstrate ca false de istorie iar astăzi ne deranjează. Dar în acelaşi timp este adevărat că istoria sfinţilor, istoria umanismului dezvoltat pe baza credinţei creştine demonstrează adevărul acestei credinţe în nucleul său esenţial, făcând-o prin aceasta şi o instanţă pentru raţiunea publică”.

Papa aminteşte cu gratitudine cuceririle umanităţii în domeniul cunoaşterii şi al drepturilor omului „Dar drumul omului - a adăugat - nu poate niciodată să se declare completat şi pericolul căderii în inumanitate nu este niciodată eliminat”. „Pericolul lumii occidentale…este astăzi că omul, tocmai având în vedere mărimea ştiinţei şi puterii sale, să capituleze în faţa problemei adevărului” cedând „presiunii intereselor şi atracţiei utilului”.
Benedict al XVI-lea citează filozoful german Jürgen Habermas care vorbeşte în domeniul politic despre „sensibilitatea pentru adevăr” care adesea este sufocată de interesele particulare. Mesajul creştin - afirmă - vrea să fie mereu „o încurajare în direcţia adevărului şi astfel o forţă împotriva presiunii puterii şi intereselor”. De aceea invită la a nu marginaliza în sfera privată credinţa „cu mesajul ei adresat raţiunii”. De fapt, dacă raţiunea - mânată de presupusa ei puritate - devine surdă faţă de marele mesaj care îi vine de la credinţa creştină şi de la înţelepciunea sa, devine aridă” şi „nu devine mai mare, ci mai mică”. Astfel, cultura noastră europeană dacă se preocupă doar de laicitatea sa, „se desprinde de rădăcinile din care trăieşte” şi „nu devine mai rezonabilă şi mai pură, ci se descompune şi se fărâmiţează”.

În fine, Benedict al XVI-lea revine şi se întreabă: „Ce are de făcut sau de spus Papa universităţii?”
Pur şi simplu acest lucru: „Să invite mereu din nou raţiunea ca să pornească în căutarea adevărului, a binelui, a lui Dumnezeu şi, pe acest drum, să o solicite să întrevadă luminile utile ivite de-a lungul istoriei credinţei creştine şi să-l perceapă astfel pe Isus Cristos ca Lumina care luminează istoria şi ajută la a găsi calea spre viitor”.

Aici serviciul audio: