Cristos "lumina neamurilor" şi "marea speranţă" a tuturor oamenilor: omilia Papei la Liturghia Epifaniei Domnului (text)

(RV - 6 ianuarie 2008) În solemnitatea Epifaniei Domnului, începând de la ora 10, papa Benedict al XVI-lea a prezidat Sfânta Liturghie în bazilica vaticană pentru a celebra "pe Cristos, Lumina lumii, şi manifestarea sa către neamuri". Omenirea - a observat Sfântul Părinte la omilie - este "sfâşiată" de "impulsuri de dezbinare şi samavolinicie" iar Biserica, "sfântă şi alcătuită de păcătoşi" rămâne "angajată" să facă astfel ca "Isus Cristos să fie primit în istorie". Evenimentul evanghelic pe care îl amintim la Epifanie - a spus apoi Papa în prezenţa adunării liturgice formată de cardinali, episcopi, membri ai corpului diplomatic şi credincioşi - ne trimite "la începuturile istoriei poporului lui Dumnezeu, adică la chemarea lui Abram". Isus Cristos - a adăugat - a venit să poarte la îndeplinire legământul şi astfel "binecuvântarea lui Abraham s-a extins la toate popoarele, la Biserica universală".

Iată în întregime textul predicii Sfântului Părinte în traducerea noastră de lucru:

Dragi fraţi şi surori, îl celebrăm astăzi pe Cristos, Lumina lumii, şi manifestarea sa neamurilor păgâne. În ziua Crăciunului mesajul liturgiei suna astfel: „Hodie descendit lux magna super terram - Astăzi o lumină mare a coborât pe pământ” (Liturghierul roman). La Betleem, această „mare lumină” a apărut unui mic nucleu (grup) de persoane, un minuscul „rest al lui Israel”: Fecioara Maria, soţul ei Iosif şi câţiva păstori. O lumină plăpândă, umilă, cum este în stilul adevăratului Dumnezeu; o mică flacără aprinsă în noapte: un firav nou-născut, care scânceşte în tăcerea nopţii…Dar însoţea acea naştere ascunsă şi necunoscută imnul de laude al corurilor cereşti, care cântau mărire şi pace (cfr Lc 2,13-14).

Astfel acea lumină, deşi modestă în apariţia ei pe pământ, se proiecta cu putere în ceruri: naşterea regelui iudeilor fusese anunţată de răsăritul unei stele, vizibilă de foarte departe. Aceasta a fost mărturia „câtorva magi”, ajunşi din răsărit la Ierusalim puţin după naşterea lui Isus, pe timpul regelui Irod (cfr Mt 2,1-2). Încă o dată se cheamă reciproc şi îşi răspund cerul şi pământul, cosmosul şi istoria. Profeţiile de demult îşi află confirmarea în limbajul aştrilor. „O stea răsare din Iacob şi un sceptru se ridică din Israel” (Num 24,17), anunţase văzătorul păgân Balaam, chemat să blesteme poporul lui Israel, şi care în schimb l-a binecuvântat pentru că - i-a descoperit Dumnezeu - „acel popor este binecuvântat” (Num 22,12). Cromaţiu din Aquileia, secolul IV, în Comentariul său la Evanghelia lui Matei, pune în relaţie pe Balaam şi magii: „Acela a profetizat că Cristos avea să vină; aceştia l-au întrevăzut cu ochii credinţei”. Şi adaugă o observaţie importantă: „Steaua era zărită de toţi, dar nu toţi i-au înţeles sensul. În acelaşi mod Domnul şi Mântuitorul nostru s-a născut pentru toţi, dar nu toţi l-au primit” (ibid 4,1-2). Apare aici semnificaţia, în perspectiva istorică, a simbolului luminii aplicat naşterii lui Cristos: el exprimă binecuvântarea specială a lui Dumnezeu asupra urmaşilor lui Abraham, destinată să se extindă la toate popoarele pământului.

Evenimentul evanghelic pe care îl amintim la Epifanie - vizita magilor la Pruncul Isus la Betleem - ne trimite astfel la originile istoriei poporului lui Dumnezeu, adică la chemarea lui Abram. Suntem în capitolul 12 al Cărţii Genezei. Primele 11 capitole sunt ca nişte mari fresce care răspund la câteva întrebări fundamentale ale omenirii: care este originea universului şi a neamului omenesc? De unde vine răul? Pentru ce există diferite limbi şi civilizaţii?

Între povestirile de la începutul Bibliei, apare un prim „legământ” stabilit de Dumnezeu cu Noe, după potop. Este vorba de legământul universal, care priveşte întreaga omenire: noul pact cu clanul lui Noe este deopotrivă pact cu „toată carnea” - pentru a folosi limbajul biblic - adică cu fiecare fiinţă vie. Acest legământ, pe care îl putem defini pre-istoric şi care reînnoieşte binecuvântarea primilor părinţi Adam şi Eva, este fundamental deoarece rămâne ca bază a întregului plan pe care Dumnezeu îl va realiza apoi în istorie, începând de la Abraham. Dar înainte de chemarea lui Abram se află o altă mare frescă foarte importantă pentru a înţelege sensul Epifaniei: cea a turnului lui Babel. Afirmă textul sacru că la început „tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte” (Gen 11,1). Apoi oamenii au zis: „Veniţi să construim un oraş şi un turn, al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, pentru a nu ne împrăştia pe tot pământul” (Gen 11,4). Consecinţa acestui păcat de orgoliu, analog celui al lui Adam şi Eva, a fost amestecarea limbilor şi împrăştierea omenirii pe tot pământul (cfr Gen 11,7-8). Aceasta înseamnă „Babel”, şi a fost un fel de blestem, asemănător cu izgonirea din paradisul pământesc.

La acest punct începe istoria Binecuvântării, cu chemarea lui Abram: începe marele plan al lui Dumnezeu pentru a face din umanitate o familie, prin legământul cu un popor nou, ales de El pentru ca să fie o binecuvântare în mijlocul tuturor neamurilor (cfr Gen 12,1-3). Acest plan divin este şi acum în curs: datează de circa patru mii de ani şi a avut momentul său de vârf în misterul lui Cristos acum două mii de ani; de atunci au început „timpurile din urmă”, în sensul că planul a fost pe deplin revelat şi realizat în Cristos, dar cere să fie primit de istorie, care rămâne mereu istorie de fidelitate din partea lui Dumnezeu şi, din păcate, şi de infidelitate din partea noastră a oamenilor. Însăşi Biserica, depozitară a binecuvântării, este sfântă şi alcătuită din păcătoşi, marcată de tensiunea dintre „deja” (prezent) şi „încă nu”(viitor). La plinirea timpurilor Isus Cristos a venit să ducă la îndeplinire legământul: El însuşi, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, este Sacramentul fidelităţii lui Dumnezeu faţă de planul său de mântuire pentru întreaga umanitate.

Sosirea magilor de la Răsărit la Betleem, pentru a-l adora pe nou-născutul Mesia, este semnul manifestării Regelui universal popoarelor şi tuturor oamenilor care caută adevărul. Este începutul unei mişcări opuse celei de la Babel: de la confuzie la înţelegere, de la dispersare la reconciliere. Întrevedem o legătură între Epifanie şi Rusalii: dacă Naşterea lui Cristos, care este Capul, este şi Naşterea Bisericii, trupul său, noi vedem în magi popoarele care se alătură restului lui Israel, prevestind marele semn al „Bisericii poliglote”, înfăptuită da Duhul Sfânt la 50 de zile după Paşti. Este mereu fascinant să lărgim privirea asupra istoriei mântuirii în toată amplitudinea ei, pentru a admira frumuseţea planului lui Dumnezeu, proiecţie în istorie a existenţei sale de Comuniune trinitară. Iubire fidelă şi tenace, care nu violează niciodată legământul din neam în neam. Acesta este „misterul” despre care vorbeşte Sfântul Paul în Scrisorile sale, ca şi în fragmentul Scrisorii către efeseni proclamat cu puţin înainte: Apostolul afirmă că atare mister „i-a fost făcut cunoscut prin revelaţie” (Ef 3,2).

Acest „mister” constituie speranţa istoriei, este misterul unei binecuvântări care vrea să ajungă la toate popoarele şi la toate fiinţele umane pentru să poată trăi ca fraţi şi surori, fii ai unicului Tată. Aici stă adevărul despre om şi despre întreaga sa istorie. Acest plan prevestit de profeţi, a fost revelat în Isus Cristos, şi acum se realizează prin intermediul Bisericii. Dar el este contrastat de impulsuri de dezbinare şi de samavolnicie care sfâşie omenirea din cauza păcatului şi a conflictului de egoisme. Biserica este în serviciul acestui „mister” de binecuvântare pentru întreaga omenire. Ea îndeplineşte în întregime misiunea numai atunci când reflectă în sine aceeaşi lumină a lui Cristos Domnul, şi astfel este de ajutor popoarelor lumii pe calea păcii şi a progresului adevărat. De fapt, rămâne mereu valabil cuvântul lui Dumnezeu revelat prin profetul Isaia: „întunericul acoperă pământul şi bezna învăluie popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava lui străluceşte deasupra ta”(Is 60,2). Tot ceea ce profetul anunţă pentru Ierusalim, se realizează în Biserica lui Cristos: „Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea aurorii tale” (Is 60,3). Iar refrenul Psalmului 66 repetă: „Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne” (vv 4 şi 6). E adevărat: neamurile pot cunoaşte calea mântuirii dacă peste poporul lui Dumnezeu străluceşte lumina feţei Domnului. Iese în evidenţă şi aici cum binecuvântarea lui Dumnezeu pentru Israel este destinată să se reînnoiască şi să se răsfrângă asupra tuturor popoarelor. Acest adevăr rămâne neschimbat în Biserică, cu o singură dar esenţială noutate: că în Isus Cristos Dumnezeu şi-a arătat chipul său, „bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea sa pentru oameni s-au manifestat” (Tit 3,4), cum scrie Sfântul Paul lui Tit.

Cu Isus Cristos binecuvântarea lui Abraham s-a extins la toate popoarele, la Biserica universală ca nou Israel care primeşte în sânul ei întreaga omenire. Şi astăzi, totuşi, rămâne adevărat ceea ce spune profetul: „bezna învăluie popoarele”. Nu se poate spune, de fapt, că globalizarea este sinonimă cu ordinea mondială, din contra. Conflictele pentru supremaţia economică şi acapararea resurselor energetice, hidrice şi materiilor prime fac dificilă munca tuturor acelora care, la orice nivel, se sforţează să construiască o lume justă şi solidară. Este nevoie de o speranţă mai mare, care să permită a prefera binele comun al tuturor luxului câtorva şi mizeriei multora. „Această mare speranţă - am scris în Enciclica Spe salvi - poate fi numai Dumnezeu…nu un dumnezeu oarecare, ci acel Dumnezeu care are un chip uman” (n. 31): Dumnezeu care s-a manifestat în Pruncul de la Betleem şi în Răstignitul-Înviat. Dacă există o mare speranţă, se poate persevera în sobrietate. Dacă lipseşte adevărata speranţă, se caută fericirea în beţie, în superfluu, în excese şi se ruinează pe sine şi lumea. Cumpătarea, moderaţia nu este atunci doar o regulă ascetică, dar şi o cale de salvare pentru omenire. Este de acum evident că numai adoptând un stil de viaţă sobru, însoţit de serioasă angajare pentru o echitabilă distribuţie a bogăţiilor, va fi posibil să se instaureze o ordine de dezvoltare justă şi posibil de susţinut sau durabilă. Pentru aceasta e nevoie de oameni care să nutrească o mare speranţă şi să aibă de aceea mult curaj. Curajul magilor, care au întreprins o lungă călătorie urmând o stea şi care au ştiut să se îngenuncheze înaintea unui Copil şi să ofere darurile lor preţioase. Avem toţi nevoie de acest curaj, ancorat într-o puternică speranţă. Să ne dobândească aceasta Maria, însoţindu-ne în pelerinajul nostru pământesc cu ocrotirea sa maternă. Amin.