Dumnezeu găseşte o umilă iesle pentru a începe reînnoirea lumii: Benedict al XVI-lea la predica din Noaptea Sfântă (text)

(RV - 25 decembrie 2007) Începând de la ora 24, Benedict al XVI-lea a prezidat Sfânta Liturghie din Nopatea de Crăciun în bazilica vaticană într-o atmosferă de mare intenistate spirituală, cu participarea a mii de credincioşi, mai ales pelerini din toate colţurile lumii. O ceremonie sobră, bogată în conţinut esenţial, cu proclamarea solemnă a naşterii isotrice a lui Isus, numită în latină Kalenda.

Intensă şi omilia Papei în momentul de tăcere cosmică în care cerul s-a unit cu pământul dezvăluind "taina cea de veci ascunsă şi de oameni neştiută". Cuvântul veşnic al Tatălui a luat trup omensc din Fecioara Maria. "Prin Naşterea lui Isus, Dumnezeu şi-a fixat cortul său în mijlocul nostru pentru ca lumea să devină sănătoasă, să reînnoiască omul cel vechi şi creaţia maltratatăşi poluată": s-ar putea sintetiza astfel conţinutul predicii lui Benedict al XVI-lea la Sf. Liturghie din Noaptea de Crăciun 2007 (text)

Iată, traducerea noastră de lucru:

Dragi fraţi şi surori

Pentru Maria s-au împlinit zilele ca să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei" (cf Lc 2,6s). Aceste fraze ne ating inima mereu din nou. A sosit momentul pe care îngerul îl vestise la Nazaret: "Vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt" (cf Lc 1,31). A sosit momentul pe care Israel îl aştepta de atâtea secole, în timpul atâtor ceasuri de întuneric – momentul aşteptat într-un anume fel de toată umanitatea în simboluri încă neclare: ca Dumnezeu să se îngrijească de noi, să iasă din ascunzişul său, ca lumea să devină sănătoasă şi ca El să reînoiască toate. Ne putem imagina cu câtă pregătire interioară, cu câtă iubire Maria a mers în întâmpinarea acelei ore. Scurta referinţă "l-a înfăşat" ne lasă să întrezărim ceva din sfânta bucurie şi din zelul tăcut al acelei pregătiri. Erau pregătite scutecele pentru ca pruncul să fie primit bine. Dar nu era loc de găzduire pentru ei. Într-un anume fel, umanitatea îl aşteaptă pe Dumnezeu, apropierea lui. Dar când vine momentul, nu are loc pentru El. Este atât de ocupată cu sine, are nevoie de tot spaţiul şi de tot timpul în mod atât de exigent pentru ale sale, încât nu rămâne nimic pentru celălalt – pentru aproapele, pentru sărac, pentru Dumnezeu. Şi cu cât oamenii devin mai bogaţi, cu atât mai mult umplu toate cu ei înşişi. Cu atât mai puţin poate intra celălalt.

Ioan, în Evanghelia sa, mergând la esenţial, a adâncit ştirea scurtă a Sfântului Luca despre situaţia de la Betleem: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (1,11). Aceasta se referă mai întâi de toate la Betleem: Fiul lui David vine în cetatea sa, dar trebuie să se nască într-un grajd, pentru că nu mai era loc de găzduire pentru el. Se referă apoi la Israel: trimisul vine la ai săi, dar nu este dorit. Se referă, în realitate, la întreaga omenire: Cel prin care a fost creată lumea, Cuvântul creator de la început intră în lume, dar nu este ascultat, nu este primit.

Aceste cuvinte ne privesc, în definitiv, pe noi, fiecare individ şi societatea în ansamblul ei. Avem timp pentru aproapele care are nevoie de cuvântul nostru, de cuvântul meu, de afecţiunea mea? Pentru suferindul care are nevoie de ajutor? Pentru "fugitivul" şi refugiatul care caută azil? Avem timp şi spaţiu pentru Dumnezeu? Poate intra El în viaţa noastră? Găseşte un spaţiu în noi sau am ocupat toate spaţiile gândirii noastre, ale faptelor noastre, ale vieţii noastre pentru noi înşine?

Graţie Domnului, că elementul negativ nu este unicul şi ultimul în Evanghelie. După cum în Luca întâlnim iubirea mamei Maria şi fidelitatea Sfântului Iosif, vegherea păstorilor şi marea lor bucurie, după cum în Matei întâlnim vizita Crailor înţelepţi, veniţi de departe, la fel Ioan ne spune: "Însă celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (1,12). Există cei care îl primesc şi astfel, începând de la grajd, din exterior, creşte tăcut noua casă, noua cetate, noua lume. Mesajul de Crăciun ne face să recunoaştem întunericul unei lumi închise şi prin aceasta ilustrează o realitate pe care o vedem în fiecare zi. Dar el ne spune, de asemenea, că Dumnezeu nu se lasă închis afară. El găseşte un spaţiu, intrând chiar şi prin grajd, există oameni care văd lumina lui şi o transmit. Prin cuvântul Evangheliei, Îngerul ne vorbeşte şi nouă şi în liturgia sacră lumina Răscumpărătorului intră în viaţa noastră. Dacă suntem păstori sau înţelepţi – lumina şi mesajul lui ne cheamă să ne pornim la drum, să ieşim din închiderea dorinţelor şi intereselor noastre pentru a merge în întâmpinarea Domnului şi a ne închina Lui. Ne închinăm Lui deschizând lumea faţă de adevăr, de bine, de Cristos, faţă de slujirea celor marginalizaţi şi în care El ne aşteaptă.

În unele reprezentări de Crăciun din Evul Mediu târziu şi de la începutul epocii moderne, grajdul apare ca un palat afectat de ruină. Se poate recunoaşte încă măreţia lui din trecut, dar acum zace în ruină, zidurile sunt la pământ – a devenit, întocmai, un grajd. Deşi nu are nicio bază istorică, această interpretare, în sensul ei metaforic, exprimă totuşi ceva din adevărul care se ascunde în taina Crăciunului. Tronul lui David, căruia i s-a făgăduit o durată veşnică, este gol. Alţii stăpânesc asupra Ţării sfinte. Iosif, descendentul lui David, este un simplu meşteşugar; palatul, de fapt, a devenit un cort. David însuşi la început era păstor. Când Samuel îl căuta pentru ungere, părea imposibil şi contradictoriu ca un asemnea păstor-băiat să poată deveni purtătorul făgăduinţei lui Israel. În grajdul de la Betleem, chiar acolo unde a fost punctul de plecare, reîncepe regalitatea davidică într-un mod nou – în acel copil înfăşat şi culcat într-o iesle. Noul tron de pe care acest David va atraga lumea la sine este Crucea. Noul tron – Crucea – corespunde noului început în grajd. Dar tocmai în acest fel este construit adevăratul palat davidic, adevărata regalitate. Noul palat este atât de diferit de cum îşi imaginează oamenii un palat şi puterea regală. Aceasta este comunitatea celor care se lasă atraşi de iubirea lui Cristos şi împreună cu el devin un singur trup, o umanitate nouă. Puterea care provine din Cruce, puterea bunătăţii care se dăruieşte – aceasta este adevărata regalitate. Grajdul devine palat – chiar pornind de la acest început, Isus edifică marea, noua comunitate, al cărei cuvânt-cheie îl cântă îngerii la naşterea sa: "Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor pe care îi iubeşte!" – oameni care depun voinţa lor în a lui, devenind astfel oameni ai lui Dumnezeu, oameni noi, o lume nouă.

Grigore de Nisa, în predicile sale de Crăciun, a dezvoltat această viziune plecând de la mesajul de Crăciun din evanghelia după Ioan: "Şi-a fixat cortul în mijlocul nostru" (In 1,14). Grigore aplică termenul de cort la cortul trupului nostru, devenit slab şi fără vlagă, expus pretutindeni la durere şi suferinţă. Şi îl aplică apoi la întregul cosmos, sfâşiat şi desfigurat de păcat. Ce ar fi spus oare dacă ar fi văzut condiţiile în care se găseşte astăzi pământul din cauza abuzului energiilor şi a exploatării lor egoiste fără niciun criteriu? Anselm de Canterbury, de o manieră aproape profetică, a descris cândva dinainte ceea ce noi vedem astăzi într-o lume poluată şi ameninţată pentru viitorul ei: "Totul era ca şi mort, îşi pierduse demnitatea, fiind făcut ca să fie de folos celor care îl laudă pe Dumnezeu. Elementele lumii erau epuizate, şi-au pierdut splendoarea din cauza abuzului celor care le făceau robi ai idolilor lor, pentru care nu au fost create" (PL 158, 955ss). Astfel, după modul sfântului Grigore de a vedea lucrurile, grajdul în mesajul Crăciunului reprezintă pământul maltratat. Cristos nu reconstruieşte un palat oarecare. El a venit ca să redea creaţiei, cosmosului frumuseţea şi demnitatea sa: acest lucru îşi are începutul la Crăciun şi îi face pe îngeri să jubileze. Pământul este reaşezat tocmai prin faptul că se deschide spre Dumnezeu, că dobândeşte din nou lumina sa adevărată şi, în sintonia dintre voinţa umană şi voinţa divină, în unificarea înaltului cu a josului, îşi recuperează frumuseţea şi demnitatea. Astfel, Crăciunul este sărbătoarea creaţiei reîntocmite. Pornind de la acest context, Sfinţii Părinţi interpretează cântarea îngerilor din noaptea sfântă: acesta este expresia bucuriei pentru faptul că înaltul şi josul, cerul şi pământul se găsesc din nou unite împreună; că omul este unit din nou cu Dumnezeu. Pentru Părinţi, face parte din cântarea de Crăciun a îngerilor faptul că îngeri şi oameni pot cânta acum împreună şi că în acest fel frumuseţea universului se exprimă în frumuseţea cântării de laudă. Cântarea liturgică – din nou, după Sfinţii Părinţi – posedă o demnitate proprie a parte pentru faptul că este o cântare împreună cu corurile cereşti. Este întâlnirea cu Isus Cristos cea care ne face capabili să auzim cântarea îngerilor, creînd astfel adevărata muzică ce decade când pierdem posibilitatea de a cânta şi auzi împreună".


În grajdul de la Betleem, cerul şi pământul se ating. Cerul a venit pe pământ. De aceea, acolo se degajează o lumină pentru toate timpurile; de aceea, acolo se aprinde bucuria; de aceea, acolo se naşte cântarea. La sfârşitul meditaţiei noastre de Crăciun aş dori să citez un pasaj extraordinar din Sfântul Augustin. Interpretând invocaţia rugăciunii domneşti "Tatăl nostru care eşti în ceruri", el se întreabă: ce înseamnă acesta, 'cerul'? Şi unde este cerul? Urmează un răspuns surprinzător: "...care eşti în ceruri" – înseamnă: 'în sfinţi şi în cei drepţi'. Cerurile sunt, da, corpurile cele mai înalte ale universului, dat cu toate acestea, sunt corpuri, care nu pot să fie decât într-un loc. Dacă, însă, se crede că locul lui Dumenezeu este în ceruri ca în cele mai înalte părţi ale lumii, atunci păsările ar trebui să fie mai norocoase decât noi, pentru că ar trăi mai aproape de Dumnezeu. Dar nu este scris: 'Domnul este aproape de cei care locuiesc pe înălţimi sau pe munţi' ci 'Domnul este aproape de cei cu inima căită' (Ps 34[33], 19), expresie care se referă la smerenie. După cum cel păcătos este chemat 'pământ', la fel, dimpotrivă, cel drept poate fi chemat 'cer' (Serm. in monte II, 5,17). Cerul nu aparţine la geografia spaţiului, ci la geografia inimii. Şi inima lui Dumnezeu, în Noaptea sfântă, s-a aplecat jos, pînă în grajd: smerenia lui Dumnezeu este cerul. Şi dacă mergem în întâmpinarea acestei umilinţe, atunci atingem cerul. Atunci, şi pământul devine nou. Cu smerenia păstorilor să ne pornim la drum, în această Noapte sfântă, spre Copilul din grajd! Să atingem umilinţa lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu! Atunci, bucuria sa va ne va atinge pe noi şi va face lumea mai luminoasă. Amin.