(RV – 21 decembrie 2007) Istoria ieslei îşi are începutul în ajunul Crăciunului
din 1223 şi este legată – fără vreo umbră de îndoială – de figura Sfântului Francisc
de Assisi care, în acel îndepărtat an, a amenajat o iesle în localitatea
Greccio, din provincia italiană Rieti, după cum relatează Sfântul
Bonaventura în „Legenda Major”. Printre străvechile iesle, merită amintită
şi cea din bazilica papală Sfânta Maria cea Mare, din Roma, unde se păstrează câteva
fragmente din lemnul care – potrivit tradiţiei – ar aparţine ieslei din Betleem. Începând
cu anul 1300, Germania şi Austria devin maestre în arta realizării ieslelor şi ale
statuilor acestora, iar franciscanii, capucinii şi iezuiţii au fost cei care au răspândit
obiceiul ieslei, făcându-l cunoscut prin intermediul a numeroase broşuri în care au
descris roadele spirituale ale amenajării ieslelor în familii. Oraşul italian Napoli
este cunoscut în întreaga lume ca fiind locul prin excelenţă al artizanilor ieslelor,
ce realizează personajele în teracotă policromă; cea mai veche iesle napolitană se
află în biserica San Giovanni in Carbonara şi datează din 1484. Ieslea tipic napolitană
este descrisă şi de cunoscutul scriitor german Johann Wolfgang Goethe care, într-o
scrisoarea din mai 1832, expediată din Napoli, unde se afla în acea perioadă spune:
„…în acest vesel oraş, astfel de reprezentări se înalţă până la terasele caselor.
Se construiesc din bucăţele de lemn, în formă de acoperiş, iar de jur împrejur se
împodobesc cu copaci şi copăcei mereu verzi, iar înăuntru se aşază statueta Maicii
Domnului, a Pruncului Isus…”. De asemenea, Roma se poate mândri cu o veche tradiţie
legată de obiceiul amenajării ieslelor de Crăciun; pentru romani, cea mai dragă reprezentare
de acest fel se afla în biserica Santa Maria în Ara Coeli.