Antonietta Meo, o copilă de şase ani ar putea deveni cea mai tânără Sfântă, nemartiră, din istoria Bisericii

(RV – 19 decembrie 2007) Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor să promulge decretele de recunoaştere a virtuţilor eroice pentru opt Slujitori ai lui Dumnezeu. Printre aceştia şi micuţa Antonietta Meo, cunoscută cu numele de Nennolina, născută la Roma, pe 15 decembrie 1930, şi decedată în 1937, la doar şase ani şi jumătate, în urma unui „osteosarcom” ce a pricinuit amputarea piciorului bolnav al micuţei şi, nu după multă vreme, moartea acesteia.
După operaţie, Nennolina este nevoită să poarte o proteză grea şi incomodă dar micuţa continuă să trăiască această perioadă dificilă cu seninătate, intuind în mod extraordinar faptul că poate participa, cu durerea ei, la suferinţa lui Cristos pentru mântuirea sufletelor. Această uniune mistică extraordinară este revelată în cele peste 100 de scrisori pe care micuţa Antonietta Meo le adresează lui Isus şi Maicii Domnului, lui Dumnezeu Tatăl şi Duhului Sfânt. Mormântul acestei fetiţe ce ar putea deveni cea mei tânără sfântă – care nu este şi martiră – din istoria Bisericii, se află în bazilica Sfânta Cruce în Ierusalim, din Roma, şi a devenit loc de pelerinaj pentru credincioşi din întreaga lume
Dar, să-l ascultăm pe părintele Piersandro Vanzan, cenzor în comisia pentru cauza de beatificare a Antoniettei Meo:
• „Această copilă a reuşit, în mod incredibil din punct de vedere uman, o deosebită identificare mistică cu Isus cel Răstignit şi Domnul a împlinit lucruri mari în micuţa Nennolina, care străluceşte nu doar în faţa lui Isus, dar şi împreună cu Isus, pentru a ne ilumina pe noi toţi”.

Despre scrisorile adresate de Antonietta lui Isus, Maicii Domnului, lui Dumnezeu Tatăl şi Duhului Sfânt….
• „A început prin a le dicta mamei ei când avea cinci ani şi reflectă tocmai spiritualitatea acestei copile, capacitatea ei de a se identifica mai întâi cu Pruncul Isus, apoi cu Isus copil – care se joacă cu ea – şi după acea se identifică, încetul cu încetul, cu Isus care suferă, cu Isus pe cruce, unde atinge culmea identificării sale mistice cu Cristos”.

Nennolina spune că doreşte să ofere piciorul amputat lui Isus, pentru convertirea păcătoşilor…
• „În 1936, când se împlinea un an de la amputarea piciorului, Antonietta îşi exprimă dorinţa de a se organiza în casă un ospăţ, pentru a sărbători un an de la intervenţia chirurgicală, pentru că – spunea ea – „eu i-am dăruit piciorul lui Isus”. În ziua în care mătuşa ei s-a dus s-o viziteze şi, plină de durere, a întrebat-o: 'Copila mea, cum vei face acum fără un picioruş?', Nennolina i-a răspuns: 'Dar eu nu mi-am pierdut piciorul, căci i l-am dăruit lui Isus'.”

Seninătatea acestei copile în faţa suferinţei este rodul harului…
• „Fără îndoială, căci altfel nu ar fi posibilă seninătatea în faţa chinului. Această fetiţă are capacitatea de a suferi, dar nu de una singură, ci împreună cu Isus şi, mai mult, de a oferi această suferinţă – împreună cu Isus – lui Dumnezeu Tatăl, ceea ce este un har extraordinar. Avem chiar şi mărturia confesorului ei căruia copila îi spune: 'Eu mă culc pe partea rănită, aşa încât să-mi facă şi mai rău, pentru că în acel moment îi pot oferi lui Isus mai multă suferinţă'.”

O altă dorinţă a Nennolinei, ce merită ţinută minte, este aceea acea de a fi mica lampă ce arde în faţa tabernacolului zi şi noapte
• „Lampa care străluceşte neîncetat, zi şi noapte, în faţa lui Isus: este tocmai exemplul dat de această copilă întregii lumi, căci Nennolina este asemenea unei lămpi aprinse ce duce, oriunde, lumina”.

Aici serviciul audio: