2007-12-15 19:46:29

A împărtăşi slăbiciunea în drumul comun spre Împărăţia lui Dumnezeu: o reflecţie a Pr. Mihai Frăţilă, unul dintre cei doi noi episcopi care duminică primesc consacrarea în catedrala mitropolitană din Blaj


(RV - 15 decembrie 2007) În locul consideraţiilor omiletice propunem o reflecţie a părintelui Mihai Frăţilă, nou episcop ales şi proclamat, înregistrată înainte de a pleca din Roma: meditaţie pe marginea Evangheliei săracului Lazăr (Luca 16, 19-31).

1. Au trecut optsprezece ani de la ieşirea la lumină. Am fost ispitiţi, poate, să reconstruim Biserica cu o generozitate amestecată cu vanitate, ascunzându-ne rănile şi slăbiciunea în loc să le lăsăm la vedere pentru a le putea tămădui. Sărăcia, mai aproape decât ne-am putea imagina, tocmai pe pragul casei, are un mesaj important de spus, fiindcă tâlcuieşte unul din marile pericole ale drumului care duce spre mântuire. De aceea evanghelia săracului Lazăr şi a bogatului indiferent, ne dezvăluie adevărul potrivit căruia convertirea şi examenele de conştiinţă realizate în apropierea celuilalt, ne feresc de edificiile imaginare ale vieţii.

2. Nu trăim pentru poziţia pe care o avem. Nici în Biserică, dar nici în societate. Funcţia sau responsabilitatea pe care o deţinem, nu se identifică cu viaţa noastră de credinţă. Nu este cu putinţă să fim orientaţi doar de chemarea poziţiei noastre. Hristos ne spune foarte clar că Împărăţia sa nu se rezumă la locul pe care credem că îl ocupăm sau la fervoarea sentimentelor determinate de această poziţie, ci la calitatea dragostei pentru El şi semeni. În plus, celor ce le place să parvină, Dumnezeu le aduce aminte că în persoana Fiului său nu iartă un rău definit ca simplă dezordine socială. Răul pe care Dumnezeu îl şterge este rezultatul ataşamentului inimii omului faţă de neascultare, iar el se situează în forul interior. Dacă ne e greu să acceptăm acest lucru, ar fi bine să recitim scrierile unde profeţii protestau în faţa poporului ales nu în numele unei demnităţi omeneşti rănite, ci în numele sfinţeniei Domnului, sfinţenie "îngrădită" de frontierele păcatelor.

3. De fiecare dată când începe un nou capitol în viaţa Bisericii suntem încântaţi să exprimăm judecăţi sau să dăm glas aşteptărilor, uitând că agoniile, temerile viitorului sau decesele inevitabile şi lungile despărţiri, într-un cuvânt - slăbiciunile Bisericii, fac parte din tezaurul mântuirii pe care Hristos îl foloseşte şi azi pentru binele tuturor. Când ni se încredinţează o misiune, facem totul pentru a ascunde slăbiciunea care ne caracterizează şi care se arată mai ales atunci când o întâlnim pe cea care îi descrie pe semenii noştri. Acest raport ne spune că orice misiune primită nu este garanţia unui loc în care ne putem în sfârşit realiza, să culegem laurii sau să le oferim altora ocazia de a ne admira capacităţile. Dacă am primi răspunderile cu aceste convingeri, practica credinţei s-ar mărgini la o pasiune oarecare pe care o practicăm pentru a ne destinde în timpul liber. Ori ştim cu toţii că a frecventa biserica nu este un "hobby" cu care îţi poţi ocupa cu folos ceasurile de tihnă.

4. Legea Bisericii este iubirea. Aceasta înseamnă a-i arăta celuilalt propria lui bogăţie (bogatul din parabolă n-ar fi avut multe de spus în acest sens lui Lazăr!), valoarea lui, posibilităţile sale de a creşte, înseamnă, cu alte cuvinte, a-i dărui celui de lângă noi, tocmai încrederea noastră. De aceea, toţi maeştri spirituali ne îndeamnă să nu fugim din mijlocul celor care poartă în firea lor înfrângeri sau suferinţe, ci să le fim cât mai aproape în smerenie, bunătate şi respect. Fără a le impune ceva, acceptându-i aşa cum sunt.

Cine nu-şi va recunoaşte lipsurile prin legătura cu neîmplinirile semenilor, nu va reuşi să dezlege tâlcul fericirilor Împărăţiei. Va fi hăituit în schimb de un soi de activism, care poartă în loc de pace, doar vanitate, lărgind şi mai mult abisurile dintre el şi semeni. Fiecăruia dintre noi, Dumnezeu îi oferă Vestea cea bună pentru a se sfinţi şi a fi mai aproape de El. Fiindcă nu suntem chemaţi în primul rând, să facem ceva, ci "să fim" cineva prin golirea de sine, dând astfel loc Domnului în fiinţa şi viaţa noastră. De aceea, recunoaşterea şi întâlnirea cu cel de lângă noi, aflat în lipsă, este singura cale de a descoperi taina sfinţeniei lui Isus. Aşa vom înţelege de ce nu mai trebuie urcate scările succesului sau ale puterii pentru a fi recunoscuţi. La nunta cerească ne aşezăm pe locul din urmă nu pentru a aştepta trecerea în rândul din faţă, ci pentru că credem cu tărie că acel loc de la urmă este, de fapt, singurul potrivit pentru noi!

* * *
Parabola săracului Lazăr, foarte bună în meditaţia acestor momente, aminteşte de luxul pe care îl creează turnurile de fildeş ale indiferenţei. Şi Biserica are o haină de vizon, dar valoarea materială ilustrează în cazul acesteia, preţul sângelui martirilor care o împodobesc. O mucenicie pe care suntem chemaţi să o arătăm zi de zi în societatea contemporană, nu pentru a fi asiguraţi de o poziţie socială, ci pentru că dragostea faţă de evanghelia lui Hristos ne costă întâmpinându-l pe celălalt, şi de aceea este cu adevărat autentică.

În spiritul acestui fragment evanghelic, este bine să interpretăm şi momentul pe care Biserica noastră, greco-catolică, este chemată să-l trăiască acum. Cei doi arhierei aleşi de curând, pentru care înălţăm rugă Domnului, nu reprezintă din perspectiva evangheliei soluţiile unor ecuaţii aparent nedezlegate de comunităţile noastre. Noii episcopi nu vor putea să-şi împlinească misiunea dacă turma, la rândul ei, nu se va mobiliza din interior pentru a oferi mărturia simplă, cerută de Hristos, şi a înţelege că vecinătatea limitelor dintre oameni, constituie punctul de plecare al lucrării vindecătoare a harului.

Ştim cu toţii că planul Domnului este o voinţă progresivă. Trebuie să-l urmăm fără a avea prezumţia de a cunoaşte parcursul, păşind din aproape în aproape, ca să evităm cea mai mare ispită a existenţei: aceea de a deveni proprietari pe darul vieţii. Dacă mulţi la ceasul judecăţii vor ajunge în locurile disperării, nu este pentru că ar fi rămas fără activitate în timpul vieţii, ci pentru că şi-au jucat rolul doar în interesul acestui rol. Nu au acceptat, prin urmare, să devină persoane noi, ci s-au zugrăvit în exterior cu noutăţile evangheliei, nedepăşind cu nimic fizionomia unui ziar care publică anunţuri de mică publicitate.

De aceea, orice lucrare dacă nu deschide spre sfinţenie este inutilă, fiindcă ceea ce contează cu adevărat este făptura cea nouă, zămislită din ascultarea şi trăirea cuvântului Scripturii, singurul care dă sens vieţii bătute de atâtea furtuni. A considera atunci eşecul şi sărăcia interioară a fraţilor noştri, pentru a vedea la rândul nostru propriile neîmpliniri, nu este lipsă de caracter, ci exprimă libertatea de a fi ucenici adevăraţi ai lui Hristos. Darul pentru visteria templului: nu din ceva care ne prisoseşte şi - prin urmare nu are valoare -, ci ceea ce e mai de preţ, adică inima noastră.

Aici serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.