Suferinţa şi deprinderea speranţei: provocarea Papei la adresa mentalităţii contemporane, într-un interviu cu profesorul Antonio Maria Baggio

(RV – 6 decembrie 2007) „Măsura umanităţii se determină – în mod esenţial – raportând-o la suferinţă şi la cel care suferă”: acesta este unul din paragrafele cheie, conţinut în a doua parte a enciclicei Spe Salvi (Salvaţi în speranţă), a lui Benedict al XVI-lea. Despre valoarea dimensiunii speranţei în suferinţă, subliniată de Papa în această a doua enciclică, iată comentariul lui Antonio Maria Baggio, profesor de Etică socială la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma:

• „Această legătură dintre speranţă şi suferinţă se raportează şi la acţiune, indicându-ne că cine acţionează suferă. Desigur, Papa vorbeşte despre un mod special de a acţiona, referindu-se la acea Speranţă adevărată, legată nu de lucrurile mici ale acestei lumi, ci de Dumnezeu, de Cer. Şi pentru aceasta omul trebuie să fie cu totul disponibil acţiunii lui Dumnezeu, căci speranţa este un dar, o sămânţă care poate creşte doar prin suferinţa provocată de efortul înlăturării obstacolelor, a acelor lucruri care ne împiedică să vedem acest dar. De aceea Papa scrie: „Avem nevoie să acţionăm în suferinţă, pentru că speranţa este legată de suferinţă”.


Într-un alt pasaj, Papa subliniază imposibilitatea ştiinţei de a-l salva pe om, spunând că doar iubirea poate reuşi acest lucru. Este o afirmaţie provocatoare pentru mentalitatea contemporană…
• „Da, este o afirmaţie formidabilă. Papa face o analiză plecând chiar de la filosoful englez Francis Bacon (1561-1626), adică de la modul în care este gândită ştiinţa modernă, subliniind faptul că şi în cunoaşterea ştiinţifică există mereu un aspect politic, de putere. Aşadar, nici ştiinţa şi nici politica nu ştiu să realizeze pe deplin acea speranţă pe care omul, însă, o simte profund în interiorul său. Frumuseţea acestei enciclice stă în faptul că te ajută să înţelegi cum şi micile gesturi de iubire şi de generozitate cotidiană ne ajută să vedem dincolo de miturile lumii contemporane – ce privesc ştiinţa şi politica – şi în care nu putem crede, pentru că nu sunt obiect de credinţă. Şi mai trebuie spus că speranţa şi credinţa sunt destinate unor aspecte mai importante”.

În ce măsură un creştin poate face să rodească aceste două enciclice – Deus Caritas Est şi Spe Salvi – în viaţa de zi cu zi?
• „ Îmi amintesc de un prieten medic, un om de ştiinţă, un înţelept. Se numea Cosimo Calò şi era specializat în îngrijirea bolnavilor în stadiu terminal. El spunea: „Pe măsură ce o persoană se stinge, dacă ştie să-şi trăiască şi să-şi înţeleagă durerea prin iubire, dacă ştie că această durere este instrumentul prin care părţile inutile sunt îndepărtate, în această persoană se vede transparenţa.

Chiar dacă nu este în lumină, noi care-l privim pe acel bolnav, vedem – mai mult ca oricând – prezenţa lui Dumnezeu în el”. Durerea şi a şti să suferim, ne ajută să vedem mai bine lucrurile. Chiara Lubich spune că durerea care este acceptată, iubită, devine o „super-iubire”, adică o iubire eficientă care are capacitatea de a transforma. Cred că aceasta este indicaţia practică, concretă conţinută de Spe Salvi, o enciclică foarte intelectuală, dar şi foarte simplă”.

Aici serviciul audio: