O enciclică ce-i cheamă pe creştini la trăirea cu intensitate a virtuţii speranţei: teologul Salvatore Vitiello comentează "Spe Salvi"

(RV – 4 decembrie 2007) „Cine are speranţă trăieşte în mod diferit”, dat fiind că „i-a fost dată o nouă viaţă”. Este unul din pasajele din Spe Salvi (Salvaţi în speranţă), a lui Benedict al XVI-lea, a doua enciclică – după cea despre iubirea creştină. Papa oferă astfel creştinilor, dar şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, o înflăcărată reflecţie asupra Speranţei în Dumnezeu cu chip uman. Despre caracteristicile distinctive ale acestei a doua enciclice, să ascultăm comentariul preotului italian Salvatore Vitiello, profesor de Introducere în Teologie la Universitatea Catolică din Roma:

• „Cred că îndemnul trebuie să fie mereu acela de a citi textele bine, până la sfârşit, şi de a face din acestea obiect de meditaţie, căci Papa conduce cititorul nu doar la o analiză a marilor teme filosofice şi teologice contemporane, dar şi la o lectură introspectivă. Punând propria inimă în centru şi întrebând: „Tu, om din toate timpurile, ce anume doreşti cu toată fiinţa?”, răspunsul este unul singur: omul doreşte viaţa, dar o viaţă deplină, veşnică, care să fie într-atât de totală încât să nu se poată sfârşi. Şi Papa spune, cu mare claritate, că obiectul speranţei creştine este reprezentat de viaţa veşnică şi că doar Cristos, care a învins moartea, este garantul acestei vieţi ce vine de la Dumnezeu”.

Se poate vorbi de o puternică dimensiune escatologică în enciclica Spe Salvi?
• „ Da, aş spune că există această dimensiune, dar în acelaşi timp şi o corectare a unui anumit tip de viziune escatologică ce nu a fost vreodată cu adevărat creştină. Mai exact, sunt două riscuri: cel al unei tensiuni escatologice, ce constă în prezentarea unui creştinism care nu are legătură cu realitatea, şi pe care l-aş numi „evaporat” într-un viitor care nu există încă. Riscul opus, destul de prezent în zilele noastre, este acela de a reduce creştinismul la o simplă dimensiune imanentă, mai exact ca răspuns la problemele sociale şi economice. Amândouă aceste poziţii au o limită, căci cenzurează complementaritatea celeilalte. Adevărata concepţie pe care Papa o propune din nou, cu forţă, este aceasta: Oameni ai timpului nostru, să nu uităm că creştinismul trăieşte mereu în tensiunea dintre „deja” şi „încă nu”, şi cred că Sfântul Părinte a voit să readucă în atenţie această însufleţire, mai ales că suntem – în bună măsură – adânciţi în materialismul care a invadat cultura occidentală. Aşadar, a rechema creştinismul la această perspectivă escatologică este fundamental în zilele noastre”.

În a doua parte a enciclicei, Benedict al XVI-lea subliniază că speranţa este mai ales şi înainte de toate, credinţa în judecata finală. Sunt cuvinte care surprind…
• „Pentru că enciclica pleacă de la evaluarea şi valorizarea a două facultăţi umane extraordinare: raţiunea şi libertatea, Papa ajunge să spună că tocmai respectarea libertăţii omului face ca infernul să fie o posibilitate reală, după cum afirmă doctrina catolică. Şi, în perspectiva acestei ultime judecăţi, Papa spune că tocmai în numele respectării libertăţii fiecărui om în parte, „această judecată nu va fi o simplă ştergere cu buretele”. De aceea, judecata finală trebuie să fie privită în lumina speranţei de mântuire a fiecăruia în parte şi astfel această speranţă devine activă şi actuală, prin alegerile pe care creştinii şi oamenii de bunăvoinţă le fac zi de zi”.

În aceste zile, mijloacele de comunicare în masă s-au concentrat mai puţin pe enciclică şi mai mult pe un discurs al ONG-urilor la ONU, punând pe seama Sfântului Părinte cuvinte pe care nu le-a pronunţat vreodată. Ce se poate spune despre această continuă deformare mediatică a magisteriului lui Benedict al XVI-lea?
• „Cred că se pot spune două lucruri: primul, magisteriul lui Benedict al XVI-lea este absolut calificat, ca de altfel întreg magisteriul pontifical, ce necesită studiu şi aplicaţie şi uneori nu deţin toţi jurnaliştii instrumentele necesare înţelegerii depline a ceea ce spune Papa. Pentru mulţi este mult mai simplu să apeleze la sloganuri, la clişee, decât să se obosească „dând ascultare paginii”, cum spunea cunoscutul teolog şi scriitor italian Romano Guardini, referindu-se la a te dedica citirii cu atenţie a documentului respectiv pentru a înţelege exact ce spune.
Al doilea aspect se referă la forţe ce se dezlănţuie în faţa unui magisteriu atât de nobil şi atât de măreţ care recheamă omul la valorile sale fundamentale, mai ales la raţiune şi libertate”.

Aici serviciul audio: