Miercuri prima audienţă generală din Advent: Benedict al XVI-lea invită la a citi şi medita în această intensă perioadă de pregătire la Naşterea Domnului encilica sa asupra speranţei

(RV - 4 decembrie 2007) Miercuri dimineaţă la 10.30, ora Romei, Papa va ţine prima audienţă generală din perioada liturgică a Adventului în aula Paul al VI-lea din Vatican. „Adventul - aşa cum a spus Pontiful - este prin excelenţă timpul speranţei” şi tocmai din acest motiv a ales atare perioadă pentru a oferi întregii Biserici a doua sa Enciclică „Spe Salvi” asupra temei speranţei. În aceste zile însuşi Benedict al XVI-lea i-a explicat conţinutul în diferite ocazii.

Papa ne invită să citim şi să medităm enciclica sa în acest timp de Advent pentru a găsi raţiunile acelei „speranţe întemeiate, în virtutea căreia putem înfrunta prezentul nostru:…chiar şi prezentul extenuant”.
Dar ce este speranţa?
• „Este un dar care schimbă viaţa celui care îl primeşte, după cum dovedeşte experienţa atâtor sfinţi şi sfinte. În ce consistă această speranţă, atât de mare şi ‚de atâta încredere’ încât să ne facă să spunem că în ea noi avem ‚mântuirea’? Consistă în mod esenţial în cunoaşterea lui Dumnezeu, în descoperirea inimii sale de Tată bun şi milostiv. Isus, prin moarea sa pe cruce şi prin învierea sa, ne-a dezvăluit chipul său, chipul unui Dumnezeu atât de mare în iubirea de a ne împărtăşi o speranţă de neclintit încât nici moartea nu o poate ştirbi, deoarece viaţa celui care se încredinţează acestui Tată se deschide asupra perspectivei fericirii veşnice” (Papa la Îngerul Domnului, 2.12.2007).

Isus nu este un revoluţionar - afirmă Papa: este adevărata revoluţie. Cristos nu aducea o simplă ştire: este „unica noutate adevărată” a istoriei unei lumi care adesea gândeşte că se poate lipsi de Dumnezeu. O lumea care caută fericirea şi se loveşte de misterul răului şi al disperării.
Dar şi suferinţa trăită cu Cristos, devine loc de deprindere a speranţei:
• „În încercare şi în caz de boală Dumnezeu ne vizitează în mod misterios şi, dacă ne abandonăm voinţei sale, putem simţi puterea iubirii sale” (Predica la spitalul „Sfântul Ioan Botezătorul” al Cavalerilor de Malta, 2.12.2007).

Actuala criză de credinţă - scrie Papa - este mai presus de toate o criză a speranţei creştine”. Nu mai există aşteptarea, lipseşte un viitor, se vrea să se trăiască doar prezentul, dar nu există o adevărată ţintă. Omul nu are timp pentru Dumnezeu, dar timpul este al lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu oboseşte să caute omul care îi spune ‚nu’:
• „Iată atunci surprinzătoarea descoperire: speranţa mea, a noastră este precedată de aşteptarea pe care Dumnezeu o cultivă faţă de noi! Da, Dumnezeu ne iubeşte şi tocmai de aceea aşteaptă să ne întoarcem la El, ca să ne deschidem inima iubirii sale, să ne punem mâna noastră în a sa şi să ne amintim că suntem fiii săi”. Această aşteptare a lui Dumnezeu precede întotdeauna speranţa noastră, exact cum iubirea sa ajunge întotdeauna la noi cea dintâi (cfr 1In 4,10). În acest sens speranţa creştină este numită „teologală”: Dumnezeu îi este izvorul, sprijinul şi punctul ei final!( Predica la Primele Vespere, 1.12.2007).

Există deci o răsturnare: speranţa omului în Dumnezeu se bazează în realitate pe încrederea pe care Dumnezeu o are în om: este această încredere divină care „duce înainte lumea”:
• „Este o încredere care îşi are reflexul în inimile celor mici, ale celor umili, când printre dificultăţi şi osteneli se angajează în fiecare zi să facă cât mai bine pentru a înfăptui acel puţin de bine care însă în ochii lui Dumnezeu este atât de mult: în familie, la locul de muncă, la şcoală, în diferite domenii ale societăţii. În inima omului este scrisă în mod de neşters speranţa, fiindcă Dumnezeu Tatăl nostru este viaţă, şi pentru viaţa veşnică şi fericită suntem făcuţi” (Predica la Primele Vespere, 1.12.2007)